Un job nou poate fi o provocare

Ionut isi cauta job (daca stiti ceva, poate ii dati de stire) si spune ca e “gata pentru o noua provocare”. Andrei il sustine, dar spune ca nu intelege de unde treaba asta cu provocarea, ca e un cliseu, ca nu se poate. Ca e un cliseu, sunt de acord. Ca nu se poate, nu mai sunt de acord. Acceptarea unui job nou, bine platit, se poate dovedi o provocare cel putin la fel de mare ca aia de a te arunca in gura leului.

Cand am plecat din Sibiu, am lasat in urma un post de director de vanzari la o companie care vindea servicii si produse de telefonie mobila. La Timisoara, dupa cateva zile de interviuri si intrebari din capul meu, am ales un job care ma provoca in adevaratul sens al cuvantului: sef de depozit de flori.

Ce stiam eu despre flori? Nimic. Imi placeau lalelele si cam atat. Ce stiam eu despre cum se conduce o asemenea afacere? Tot nimic. La doar doua zile dupa ce ma angajasem, am aflat ca exista legi speciale pentru produsele perisabile, ca toata contabilitatea pe care o stiam in acel moment (si stiam destul de multa) se aplica la 10% din acest tip de afacere si am realizat ca ma simt fix la fel cum m-am simtit cand m-am urcat pentru prima oara intr-un montagne-russe. Unde era provocarea? Acolo, in cei 320 de metri patrati de depozit cu plante si flori taiate. Am inceput sa invat despre flori, despre legile romanesti si cum se aplica ele atunci cand lucrezi cu import de produse perisabile. Mi-am dat la o parte toate cunostintele pe care le aveam despre vanzarile de telefonie mobila si mi-am insusit altele, despre cum sa lucrezi cu oameni care n-au nici macar liceul terminat si pe care tehnicile de vanzari directe (aplicate de mine in relatia cu directori de companii medii si mari) n-aveau niciun impact.

Dupa doi ani si jumatate de flori, invatat despre flori si relatia cu retailerii, am hotarat ca iar vreau provocari. Am plecat sa vand echipamente industriale. Mai exact, inchirieri de automacarale. Ce stiam eu despre ele? Ati ghicit, absolut nimic. Am primit niste carti in care erau o multitudine de desene din care nu pricepeam o iota: cum se calculeaza greutatea ce trebuie ridicata in asa fel incat sa recomanzi o automacara potrivita, cum sa tii cont de inclinarea zonei in care ea se foloseste si cat de important e felul de sol pe care se lucreaza si alte minuni de felul asta. Raze, tone, prelungiri de brat, toate astea mi se invalmaseau in minte si incepeam sa cred ca lipsa somnului data de lucrul cu produse perisabile era floare la ureche pe langa tumultul matematic pe care trebuia sa-l invat ca sa vand.

A fost o provocare? Categoric. Una pe care n-am dus-o la bun sfarsit, mi s-a parut mult prea dificil sa fac asta pe termen lung.

Acum doi ani si jumatate am inceput PRbeta, cu Cristina. Habar n-aveam la ce ne inhamam, ca daca stiam cred ca nu ne apucam veci de treaba asta. Era un job? Era, ca decizia trebuia tratata cu multa seriozitate. Urma sa deschidem o piata care n-avea niciun fel de trecut in vestul tarii si nu parea sa aiba prea mult viitor. Probabil ca asta a fost cea mai mare provocare din viata mea de om al muncii, fie ca am fost angajata sau pe cont propriu. A trebuit sa citesc, sa invat, sa ma pregatesc pentru esec, sa raman cu picioarele pe pamant daca treaba va merge.

Orice schimbare de job poate fi o provocare. Ba chiar va doresc tuturor sa aveti parte de slujbe care sa va provoace sa vreti mai mult de la voi, sa invatati si sa va dezvoltati profesional. Sa nu fie doar un loc de munca, la care sa mergeti 8 ore si sa va luati salariul lunar, fara sa aveti niciun fel de satisfactii care sa va cresca.

Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.

Tweet