Suflare. Luni. Cu nori

N-as sti cum sa traiesc acasa. Mi-am dat seama de asta acum cateva minute, cand am folosit a nu stiu cata cartela de acces in camera de hotel. A nu stiu cata pe anul asta. N-as sti ce sa fac acasa, timp de doua luni, zi de zi, sa intru pe aceeasi usa, sa ies pe aceeasi usa, sa vad acelasi peisaj de la fereastra, sa intalnesc aceiasi oameni, sa imi cunosc vecinii atat de bine incat sa le cunosc programul de venit si plecat pe poarta.

Simt constant nevoia de a fugi in lume, de a cunoaste oameni noi, povesti noi, destine implinite. Ma bucura bucuriile oamenilor in mai mare masura decat ma bucura bucuriile mele. Ciudat cum se intampla asta, cum imi iau doza de fericire din fericirea altora. Ma motiveaza lucrurile bune intalnite mai mult decat m-ar motiva un job stabil cu un salariu care vine constant, luna de luna.

Sunt mereu in alerta, cu urechile ciulite si am nevoie de informatii de tot felul. Acum, mai mult decat oricand. Sunt mereu in cautare de carti bune, muzica buna, articole noi, proaspete, viziuni diferite ale aceluiasi lucru. Gresesc zilnic, cad si ma ridic, iau decizii pe loc (si nu intotdeauna cele mai bune), ma imping de la spate si trec peste tot felul de probleme care apar din neant, fix atunci cand nu ma astept.

Nu mai stiu ce inseamna “nu pot sa dorm in patul de hotel”. Ba chiar am ajuns sa ma odihnesc mai bine in paturile hotelurilor decat in cel de acasa. De care imi e dor constant, dar care nu mai e supremul.

Ma simt acasa in multe locuri din tara si asta datorita oamenilor pe care ii vad si ii imbratisez cu bucurie. Cunosc Clujul in aceeasi masura in care cunosc Sibiul, stiu sa ma plimb cu metroul si cu autobuzul prin Bucuresti, cunosc magazinele non stop din Oradea, stiu unde e cea mai buna ciorba radauteana din Suceava si pot sa indrum pe cineva care vrea sa manance friptura de prepelita pe drumul dintre Piatra Neamt si Iasi.

Cred ca, de fapt, vreau sa spun ca simt cu adevarat ca “acasa” inseamna Romania, oriunde m-as afla in Romania. Ca sunt obosita, dar fericita si atat de norocoasa ca simt cum cresc in fiecare zi, prin provocarile pe care singura mi le arunc. Ridic stacheta, vreau sa fiu mai buna, mai pregatita, mai conectata la tot ce as putea sa fac bun, atat pentru mine, cat si pentru cei din jurul meu.

Iar maturitatea, linistea si calmul pe care le-am dobandit, oricat de greu ar fi prezentul, sunt de nepretuit.

Tweet