Concert pentru doi clovni si…public – FITO 2013
Sunt unele momente pe care le traiesti o singura data si oricat de mult ai vrea sa te intorci in timp si sa mai simti ce-ai simtit atunci, nu poti. Nu ai cum. Ramai cu amintirea si cu sentimentul fericirii despre care prezentul iti spune ca era pura. Atunci doar ti se intamplase si era o bucurie de moment, traita atat cat s-a putut.
Un astfel de moment am trait aseara, timp de o ora, intr-una din lojele Tetarului Regina Maria din Oradea (la un spectacol de la FITO 2013). Un spectacol a doi oameni care-si spun “Les Rois Vagabonds” – Franta, care arata a clovni, dar transmit toate emotiile lumii sub toata acea masca alba, aparent acoperitoare de expresii.
Da, fericire pura. Pentru ca nu poti sa simti altceva cand vezi o femeie care canta la vioara dumnezeieste, din pozitii imposibile, iar dupa ce a sarit, cantat la vioara, carat domnul covn pe umeri si alte cele de felul asta, isi trage sufletul cantand…opera. Si nu oricum, ci impecabil. Iar sentimentul fericirii se desavarseste atunci cand domnul clovn ia o trompeta mica-mica si iti daruieste cel mai misto solo de jazz ascultat anul acesta. Realizezi, atunci, ca ai asistat la un mic miracol, la o mangaiere de suflet pe care n-ai asteptat-o nici macar pentru o secunda.
Am auzit copii razand cu vocea lor atat de clara, m-am bucurat de zambetele pline de sinceritate ale spectatorilor, mi-as fi dorit sa nu fiu in loja atunci cand domnul clovn a coborat printre spectatori si s-a jucat cu ei.
Ziua de ieri a fost mai blanda datorita acestor doi oameni. Mi-as fi dorit sa stie ca, timp de o ora, am uitat de tot ce e rau. (nu e bai, ca au revenit toate cele rele dupa spectacol, dar asta e mai putin important)
(Si) De aceea e bine sa mergem la teatru. Sa experimentam ce nu cunoastem, sa ne deschidem mintile. S-ar putea sa plecam de acolo mai bogati sufleteste, mai senini, mai usori. Sa ne cladim niste amintiri care ne vor sustine in momente mai putin fericite, pentru ca teatrul, spectacolul, inseamna viata daruita pe scena spre noi, spectatorii.
