Cuvinte

Acum ceva vreme, Andreea imi dadea o leapsa in care ma punea sa raspund la urmatoarea intrebare:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

La vremea respectiva, eram convinsa ca raspunsul meu era asta: sunt un om al faptelor, imi place sa arat mai mult decat sa spun, as renunta la scris daca as avea o camera video pe care sa imi inregistrez gesturile, mimica fetei, rasul si atitudinea. Eram convinsa ca as spune pas cuvintelor, ca le-as lasa sa moara, sa putrezeasca, si m-as bucura de ceea ce pot transmite altfel.

De doua saptamani incoace vad puterea cuvintelor. Pagini intregi scrise pentru ca un om sa aiba o sansa la viata. Articole lungi, pe multe, foarte multe bloguri sau ganduri de bine exprimate in 140 de caractere, pe Twitter. Oameni care n-au avut ocazia sa vada omul Daniel Raduta, dar au simtit disperarea lui din cuvintele scrise pe pagina proprie sau transmise mai departe de altii. Cuvintele au mobilizat oameni si au adus muntele la Mahomed, au transformat imposibilul in posibil si au adus speranta in sufletul unui om macinat de boala, de ganduri si de temeri.

Am simtit si aseara impactul unor cuvinte care m-au zdruncinat si m-au facut sa sufar, desi mi s-a spus ca le-am inteles gresit. Doar niste cuvinte, aranjate intr-un anume fel, m-au clatinat si mi-au taiat din elanul pe care incepeam sa il simt vizavi de o anumita chestie.

Mi-am dat seama ca fara cuvinte n-as putea trai. As fi seaca, fara sens, fara noima, fara scop. N-as putea face lucruri, n-as putea sa mobilizez oamenii sa fie mai buni. Ma bucur ca le am si sper sa nu fie niciodata nevoie sa le ingrop.

Tweet