Despre inselaciune, alandala

Poate cel mai ciudat lucru atunci cand vezi un film prost e sa intelegi ideea din spatele lui si sa te uiti la film doar ca sa afli cum vede scenaristul o situatie pe care ai fi putut-o trai. Sau pe care ai trait-o deja. Eu am vazut un astfel de film chiar zilele astea. Nu mai stiu cum ii zice, nici nu conteaza, ca e prost filmat, prost jucat, prost argumentat, dar ideea a fost buna: un ucigas in serie care ii omoara pe infideli, gasindu-i prin intermediul unui site de socializare care faciliteaza intalnirile scurte intre oameni casatoriti.

Ideea din spatele filmului nu e rea, ca polemica. Nu, nu aia cu ucigasul, ci aia cu site-ul acela de socializare, a carui motto, ca sa zic asa, era ceva de genul: “nu vrei sa iti inseli partenerul, dar, cateodata, e necesar; ia legatura cu alti oameni casatoriti care, la fel ca tine, n-ar vrea sa insele, dar simt nevoia.”

Eu am mai zis si o mai zic de cate ori pot: lebedele sunt monogame si atat. Bine, si pinguinii. Crezul asta al meu se bazeaza pe cele traite de mine sau observate la altii, am trecut prin prea multe intamplari ca sa gandesc altfel. Sigur, ati spune ca e mare greseala sa pornesti la drum, la orice drum, cu o totala neincredere in cel de langa tine, dar increderea se castiga, indiferent de fiorii indragostelii.

Fac parte din marea familie a femeilor inselate si zic asta fara urma de regret. Nu ma bucur ca mi s-a intamplat, dar e bine ca am trecut peste. Si nu, nici inainte sa se intample nu stateam minunat la capitolul incredere. Probabil ca aceasta conceptie mi-a fost inoculata prin cordonul ombilical, desi mama ar trebui sa aiba un buletin pe care sa scrie “sunt credula pana-n panzele albe, ii cred pe toti aia care ma mint”.

Ii dispretuiesc grav pe aia care insala. Si nu pentru inselat ii dispretuiesc, ci pentru ca sunt atat de dobitoci/idioti/neatenti incat se lasa prinsi. Isi subestimeaza atat de tare partenerul incat au senzatia ca pot sa faca orice si ala/aia nu se prinde. Mergi si fa ce-ti trece prin cap, dar foloseste-ti capul si nu crede ca cel pe care l-ai ales langa tine te iubeste atat de tare (sau e orbit atat de tare) incat nu stie sa adune 2 cu 2. Sau 1 cu 2.

Cred ca frustrarea cea mai mare a omului inselat nu e inselaciunea propriu zisa, ci faptul ca partenerul l-a crezut tampit si orb. Ca s-a dus si a facut schimb de lichide cu altcineva, whatever, asta e, dar subestimarea asta face ravagii.

Ca un fel de concluzie: cred ca o inselaciune la fel de mare e aia cu “nu sunt pregatit/a pentru o relatie, n-am timp, am prea multe pe cap.” Cand zici asta, nu numai ca il minti cu nerusinare pe ala pe care l-ai incurcat, o vreme, te minti si pe tine. Te minti ca esti un om corect care tine la sentimentele celuilalt si nu vrea sa il raneasca. Stiu cum e, ca m-am aflat la ambele capete si as fi vrut sa am macar o data puterea sa zic (in oricare din cazuri) “du-te invartindu-te, nu-mi placi si imi asum si vorbele si sentimentele.”

PS: eu sunt bine, multumesc. Mi-a ramas in cap filmul ala prost, in care, dupa fiecare crima, partenerii celor ucisi in camerele de hotel ramaneau si cu tragedia mortii celor cu care isi duceau viata si cu indoiala aia crancena, care nu mai avea cum sa fie lamurita vreodata: “de ce m-a inselat? ce n-a fost bine?”

Tweet