Desenele mele animate

Am vazut la Cabral genericul asta si mi-am adus aminte, evident, de desenele animate care mi-au bucurat copilaria, oricat de putin aveam parte de ele.

“Gala desenului animat” era un intermezzo (de 5 minute) pentru copii din cadrul “Albumului duminical”, emisiune care dura doua ore, de la 14 la 16. Chestia era ca nu stiai niciodata “cand vin desenele”, asa ca eram nevoita sa stau cu ochii pironiti in teveu, sa le ascult pe Carmen Radulescu si pe Mirabela Dauer si sa ma uit la scheciuri cu Toma Caragiu, Puiu Calinescu si Dem Radulescu. Eh…ce vremuri…

Frustrarea mea de copil (desigur, si a altor copii) era ca nu aveam parte de atatea desene animate pe cat mi-as fi dorit si acum ma vad in postura de “om mare” care s-ar uita la desene animate pana ar crapa. Am acasa o colectie impresionanta de Woody Woodpecker, Chip and Dale, Tom si Jerry, Donald Duck, Popeye Marinarul si tot ce a scos Disney in materie de film anumat de la origini si pana in prezent.

Prima oara cand am vazut “Cartea Junglei”, eram in clasa I. Venisera niste unii, nu stiu exact de unde erau ei si care era scopul lor, poate erau de la Bucuresti, poate erau straini, cert e ca au organizat o vizionare pe video timp de 3 zile la Teatrul de Papusi din Sibiu, vizionare la care erau invitati toti premiantii din clasele I-IV ale scolilor orasului. N-o sa uit niciodata ziua aia: m-am imbracat frumos, cu hainele pe care ai mei mi le cumparasera pentru nush ce ocazie speciala si am plecat cu colegii la vizionare. Era atata lume acolo…copii cu invatatoare (la fel de entuziasmate ca si noi), cativa parinti, plus niste oameni cu fete grave, pe care nu i-am prea bagat in seama. Vizionarea s-a facut pe un televizor mult prea mic pentru sala aia mare, insa, cat timp a durat proiectia, nici macar respiratia noastra nu s-a auzit si ne-am chinuit sa ne uitam la televizorul ala minuscul desi mai mai mult o auzeam pe Irina Nistor decat vedeam ce se intampla. PRobabil ca n-am sa uit niciodata sentimentul ala de incantare pe care l-am avut muuult timp dupa aceea.

Imediat dupa revolutie, in clasa a VI-a fiind, a venit la cinema “Lolek si Bolek”, niste desene animate cu doi frati stupizi, care pentru mine erau lumea intreaga. Am mers la prima proiectie, dupa care mi-am luat bilet si la urmatoarea, a doua zi am fost din nou si uite asa m-am trezit ca deja stiam filmul pe de rost, dupa o saptamana de rulare.

Sa nu mai zic ca, pe vremea aia, 10 minute de Mihaela, Miaunel si Balanel sau filmele cu Veronica erau..delicioase. Cred ca si acum mi s-ar parea la fel, dupa atatia ani. Mai jos, un fragment din desenul meu animat preferat (dupa care am umblat vreo 4 ani, pe vremea cand DC++, ODC sau Torrentele nu erau ce sunt acum):

Tweet