Eleganta nu tine de asortarea hainelor

“Elegance is not the prerogative of those who have just escaped from adolescence, but of those who have already taken possession of their future.” – Coco Chanel

Odata cu trecerea timpului, termenul sau conceptul asta de eleganta a avut mai multe definitii in mintea mea. La 12 ani eram convinsa ca eleganta inseamna pantofi cu toc, taior si fusta, eventual o geanta diplomat asortata. Asa vazusem io intr-un film si voiam sa fiu eleganta ca femeia aia. Poate ca in filmul ala acea femeie ea proasta de bubuia, poate ca pesonajul ei nu era decat de poza, sa dea bine pe pelicula, nu conta pentru mine, ea era modelul meu de eleganta.

Pe la 15-16 ani aveam deja alt model de eleganta: profesoara mea de romana. Se imbraca impecabil si avea un discurs de om destept, citit, intotdeauna era extrem de coerenta in ceea ce ne spunea. Minunat orator, daca pe vremea aia se tineau conferinte motivationale, ea sigur ar fi trebuit sa se afle printre speakeri. Imagine impecabila, atitudine impecabila, asta insemna pentru mine eleganta.

Cand am mai crescut si am inceput sa muncesc pe branci, am inceput sa ma imbrac si eu ca tanti aia din filmul pe care il vazusem cand aveam 12 ani. La un moment dat, incepusem sa tin si eu discursuri motivationale (asa imi placea mie sa cred ca fac, de fapt erau niste sedinte super plicticoase pentru cei care participau la ele) si credeam ca sunt eleganta, insa imi lipsea cel mai important lucru: aveam un orgoliu mult prea mare si nu stiam sa zambesc atunci cand altii faceau misto, neintelegandu-mi munca si/sau atitudinea fata de lucrurile pe care le faceam.

Au mai trecut niste ani si impulsivitatea mea incepea sa se mai estompeze, lasand loc unei femei mature, care stie foarte bine importanta lucrului bine facut, temeinic si cu viitor. Insa cea mai mare provocare a elegantei pe care mi-am cultivat-o (si inca mai am mult pana s-o desavarsesc – asta e, unii se nasc asa, altii se autoeduca) este aceea de a pleca usor capul atunci cand ceilalti nu stiu si nu inteleg ce fac eu in industria asta a online-lui, de ce ma bucur ca fac o conferinta la care vin oameni mari si puternici, de ce prefer sa muncesc in loc sa ma distrez.

Pentru ca eleganta inseamna atitudine, iar, in momentul in care munca ta e luata in ras de niste oameni care muncesc la o afacere creata de altii, nu de ei, atitudinea corecta este sa zambesti si sa dai din cap. Stiu eu o doamna care m-a invatat asta inca de cand am cunoscut-o (si inca ma mai invata): “lebada, draga mea, lebada trebuie sa fii.”

Asa ca sa nu va mai mirati ca nu ma mai supara rautatile. Ma supara acele rautati ale oamenilor cu opinii pe care eu le pretuiesc, in niciun caz ale oamenilor care n-o sa inteleaga niciodata ca munca, distractia si succesul in viata inseamna mai mult decat a face misto de ceea ce nu inteleg.

Tweet