Eu nu mint!

Aveam in anturajul meu, la un moment dat, un om care imi explica aproape zi de zi ca el nu minte. Ca e sincer, ca n-are de ce sa se ascunda, ca-si arata adevarata fata etc. Eh, am zis ok, poate or mai exista si raritati de oameni de felul asta, mai ales ca, dupa parerea mea, ar fi fost stupid si imbecil din partea lui sa minta despre chestii marunte. Pe mine sau pe altii, ca tot aia era.

De la o vreme am inceput sa observ ca dribleaza raspunsurile la intrebari. Ca iubitei lui ii spunea ca merge sa doarma si el bantuia cu o alta prin crasme. Iar mai apoi, cand era intrebat de ce a mintit, raspunsul era: “eu nu mint!” Se dadea lovit si cu treaba, insa doar nu avea chef sa faca anumite chestii si era mai usor sa faca pe eroul rapus la datorie. Nu, amicul asta al meu nu e deosebit fata de alti oameni, doar mai infigaret si mai convins (undeva in mintea lui) ca el nu minte, nu inseala, nu face rau nimanui. Ce daca o fost prins cu ocaua mica, el, totusi, nu minte.

Amu, problema se pune altfel. Nu el e de vina ca arunca vorbele astea, noi, ceilalti, suntem de vina ca il credem si ii acordam tot felul de sanse atunci cand l-am prins cu minciuna. Ca oamenii de felul asta sunt iertati, over and over, pe simplu motiv ca “asa sunt ei, dar, in fond, sunt oameni buni”. De fapt, asa cum ii acuzam pe ei ca ne inseala asteptarile, putem la fel de bine sa ne acuzam pe noi ca ne lipseste curajul de a actiona in vreun fel. Comoditate, obisnuinta, teama, spuneti-i cum vreti.

Io nu pretind ca traiesc intr-o lume fara minciuna. Mint si eu, zilnic, poate pentru mine sunt minciuni nevinovate, iar altora le dau viata peste cap. E ca un fel de instinct primar de auto-conservare si avem impresia ca ne protejam (si pe noi si pe altii) pentru o viata mai buna si mai linistita.

Nu e asa si riscam sa pierdem, intr-o secunda, tot ce am construit in ani buni. Iar eu as vrea ca anul urmator sa invat sa nu ma mai las purtata de sentimentele mele samaritene si sa pot sa ma preocup mai mult de mine si mai putin de altii.

Tweet