Final de Toamna la Voronet
Amintirile excursiei la Gura Humorului incep sa se aseze. Unele sunt in ceata, o pardalnica de gripa si-a facut de cap cu mine fix din momentul in care am plecat la drum pana in zi de azi. Partea proasta e ca toamna mea de Voronet a fost asezonata cu febra, nu mare, dar atat cat sa-mi strice buna dispozitie. Din fericire, locul, festivalul, oamenii intalniti, totul a fost atat de frumos incat multe momente au trecut fara sa-mi amintesc ca nu-s chiar la capacitate maxima.
Dar sa le luam pe rand si sa le spunem, intai, pe cele mai putin bune despre festivalul “Toamna la Voronet“. E o munca imensa in spate, facuta de cativa oameni, iar ceea ce se intampla acolo merita sa fie cunoscut si apreciat.
Festivalul nu s-a vazut in oras. Lipsa oamenilor din sala de proiectie de la Casa de Cultura Humor m-a facut sa ma uit atenta in oras, sa vad cum s-a promovat festivalul catre locuitorii orasului. (cand zic asta, ma refer la filmele din competitie, proiectate in timpul zilei, in week-end) Am vazut cateva afise destul de mari, insa tot ce scria pe ele era “Toamna la Voronet editia a XXXIII-a”. Din punctul meu de vedere, daca eram un turist ce trecea prin oras, m-as fi gandit “uite, ma, ce draguta primaria, sarbatoreste toamna”, ori nu cred ca asta era mesajul care trebuia transmis.
Multe filme in competitie, putine proiectate. Lista filmelor din competitie era lunga si cuprindea cam 100 de nume. Acum nu sunt eu in masura sa explic ce inseamna o selectie de filme pentru competitie, dar toate marile festivaluri de film ofera sansa tuturor doritorilor sa vizioneze filmele care se intrec in concurs. Din cele 100 de titluri au fost proiectate maxim 20, lucru putin incorect si fata de realizatori, si fata de public, care ar putea sa nu cunoasca oamenii premiati, daca acele premii vin pentru filme care nu sunt proiectate pentru public.
Lipsa comunicarilor intalnirilor dintre public si invitati. Eu as fi lipit afise peste tot, in care as fi scris: “Mircea Diaconu si Elisabeta Bostan vor fi prezenti in locul cutare, la ora cutare, veniti sa-i cunoasteti.” Oameni mari, de film, foarte accesibili, cu o atitudine foarte prietenoasa, ar fi putut sa-i bucure pe locuitorii Humorului intr-un dialog despre filmul romanesc. Ar fi fost un prilej bun ca oamenii locului sa-si mai intoarca privirea spre filmul autohton, prea putin apreciat in aceasta perioada.
Astea au fost lucrurile mai putin fericite, observate de mine si asupra carora e foarte posibil sa ma insel. Pe de alta parte, au fost foarte multe lucruri bune, despre care povestesc mai jos.
Selectie foarte buna a filmelor de competitie proiectate. Foarte multe scurtmetraje studentesti, din promotia 2012 a UNATC. Am mai spus: anul trecut au iesit niste filme demne de festivaluri internationale. Printre ele, un scurtmetraj despre junioarele gimnasticii care se pregatesc in centrul de la Deva, copile de 10-11 ani care isi rup (la propriu) oasele pentru o medalie la Jocurile Olimpice. “Rio 2016″ e un documentar emotionant, ce ar trebui sa fie urmarit de toti carcotasii care se bosumfla atunci cand Romania ia medalie de artgint la vreun campionat mondial sau la JO.
Public mult la filmele prezente in cadrul “Caravanei filmului romanesc”. Filme vechi au fost proiectate din 22 pana pe 25 octombrie: Columna, Titanic Vals, Campioana, Stefan cel Mare si altele. Partea buna e ca inca mai au public. Partea si mai buna e ca si filmele noi proiectate in cadrul festivalului (cu ar fi “Pozitia copilului”) au avut si ele parte de public numeros. Cu toate astea, sper ca in urmatorii ani organizatorii sa puna ccent si pe promovarea filmelor din competitie, care merita mai mult de cateva zeci de spectatori in sala.
Concertul lui Marius Matache cu Sorin Poclitaru. De pus pe rana (sau pe febra, dupa caz), parol. Am mai scris despre ei si, probabil, o sa mai scriu. Sorin e incredibil de creativ cand se joaca cu cuvintele, iar Make e si mai creativ atunci cand pune versurile lui Sorin pe note muzicale. O placere sa-i asculti, sa-i privesti, sa vorbesti cu ei din public.
Incapatanarea autoritatilor de a organiza un festival timp de 33 ani. Un mare “bravo!” pentru investitia in cultura a autoritatilor, care se straduiesc sa atraga si fonduri private, si bani de la bugetul local sau national dedicat culturii. Sunt convinsa ca nu sunt multi cei care cred intr-o manifestare culturala desfasurata intr-un oras care nu stie mare lucru in afara de turismul religios, dar cei care cred in asta ar trebui aplaudati in picioare.
Una peste alta, “Toamna la Voronet” e o experienta care trebuie repetata. Mi-a placut si mai vreau. Chiar daca am condus pana mi-a amortit piciorul drept pe acceleratie.
