Fits 2010 – ziua 2, cu update

E aproape ora doua, din nou si eu abia ce am ajuns in camera, de la spectacolele, povestile si plimbarile de azi. Inca ma gandesc daca sa scriu despre spectacole acum sau sa o las pe dimineata, din cauza de oboseala, of course.

Azi am vazut Acasa la tata, un spectactacol marca Mimi Branescu, parte a unei trilogii care am inteles ca e absolut geniala. Va povestesc mai multe dupa ce-mi odihnesc oasele ca sa pot functiona la capacitate maxima.

Update: Gandindu-ma acum la piesa vazuta ieri, mi-am dat seama ca primul act al piesei a fost, parca, scris pentru mine si despre mine. Copilul plecat de acasa se intoarce sa-si viziteze tatal, iar schimbul de replici dintre cei doi si atitudinea fiecaruia (tatal fiind Marcel Iures) a fost atat de natural incat mi se parea ca imi joaca intalnirile cu tata, de cate ori merg la ai mei sa-i vizitez.

E dificil sa vorbesti despre o piesa in care nu s-a intamplat nimic notabil, nu a fost una din piesele acelea care nasc contradictii, nu a fost vreo abstractiune sau veun fel de teatru-experiment, a fost viata pura. Pe scurt, Robert se intoarce in orasul natal, isi reintalneste tatal, cel mai bun prieten din liceu, fosta iubita si un fost profesor. Personajele sunt literalmente rupte din realitate sipuse pe scena, iar, ca spectator, ai ocazia sa asisti la o poveste pe care ai trait-o de nenumarate ori, la fiecare intoarcere in locul copilariei si adolescentei.

Imi dau seama ca Mimi Branescu, cel care a scris piesa, a devenit unul dintre oamenii ai caror lucrari imi plac din ce in ce mai mult. Am vazut Gunoierul, o alta piesa misto de-a lui, am vazut Boogie, film la care a fost co-scenarist, alaturi de Radu Muntean si vreau sa vad si alte piese de-ale lui. Drept e ca nu stiu cand voi mai avea ocazia.

Dupa piesa am luat-o la fuga, de-a dreptul, spre celalalt spectacol, Arta Pura, Arte y Pureza Flamenco Company din Spania, spectacol care m-a lasat cu gura cascata: emotie, dinamism, fibra, sentiment…au fost de toate, O sa va povestesc despre dansatoarea care a dansat bandajata la picior si care si-a scos pantofii (intr-un spectacol in care pantofii sunt imeprios necesari), si-a continuat dansul, iar lipsa lor n-a diminuat cu nimic calitatea spectacolului.

Update: Grea treaba cu flamenco asta. Au fost trei chitaristi, doua voci masculine, una feminine, un dansator si o dansatoare. Timp de doua ore au cantat si au dansat asa cum fac tiganii nomazi cand se opresc la foc, dupa o zi in care s-au plimbat cu carutele dintr-un loc in altul. Era atata tensiune in cantecul lor, atata sentiment in dans, incat am fost, din nou, coplesita de tot ceea ce s-a petrecut pe scena. Dansatoarea avea un picior bandajat si cred ca, la un moment dat, durerea a fost prea mare si a trebuit sa se descalte acolo, pe scena si sa-si continue dansul desculta.

Au fost gratiosi si au transmis atat de mult ca la un moment dat am realizat ca ma strambam si eu a durere, desi stateam foarte confortabil pe scaunul din apropierea scenei. Spectaculoase momente au fost cele in care dansatorul dansa cu atata pasiune incat puteam vedea (Aproape in slow motion) cum sareau stropii de transpiratie in jurul lui. Extraordinar. Au dansat timp de doua ore si ne-au oferit un bis de zile mari.

Seara s-a sfarsit intr-un fel deosebit pentru ca am stat muuult de vorba cu o femeie pe care o ascult si o citesc de aproximativ 10 ani: Cristina Bazavan. Ne-am povestita una alteia planurile de viitor de parca eram niste vechi prietene care s-au reintalnit dupa multi ani. Frumoasa femeie, cu totul.

A fost, din nou, o zi minunata. Pentru prima oara, in patru ani de zile, spun cu mana pe inima ca as mai vrea sa mai stau cateva zile la Sibiu. Dar voi peca azi spre Timisoara, cu certitudinea ca am asistat pentru doua zile, la cel mai frumos spectacol cultural ce s-a facut vreodata in Romania.

Tweet