Frumusetea Moldovei, ultimele doua zile

Marti dimineata ne-am trezit, voiosi, in Hotel Continental din Suceava. Dupa un mic dejun luat pe fuga (eu si Corina ne treziseram cam tarziu), ne-am impachetat bagajele si am plecat spre Cetatea Sucevei. Minune de frumoasa, desi lasata in paragina. Da, exista niste placute explicative, insa, din pacate, nu e de ajuns pentru ca acest monument sa-si recapete macar o parte din stralucirea de alta data.

Dupa ce ne-am plimbat printre zidurile parasite ale cetatii, am plecat spre manastirea Zamca, facand dribling cu gropile Sucevei. Intortocheat si urat oras (nu ca n-ar avea potential, ci pentru ca e plin de strazi care au niste gropi imense si peste tot se simte aerul unei nepasari crunte. Mare mi-a fost mirarea cand am ajuns la manastire, care e, practic, in oras. Aveam sentimentul ca am pasit intr-o alta dimensiune cand am trecut de bariera care oprea masinile in parcare.Cu ochii bucurati, ne-am urcat in masina, directia Iasi.

Pe drum, am facut un mic ocol, pe la Baia, sa vedem ruinele bisericii catolice Sf. Maria. Alta paragina, desi spectaculoasa si semeata, cu toata parasirea de care are parte. E atat de pacat de cladirile astea, pe care nimeni nu se mai straduieste sa le restaureze… Cu toate astea, am avut parte de o surpriza frumoasa, trecand prin Ruginoasa, pe langa palatul lui Cuza: tocmai se lucra la restaurarea palatului si am reusit sa fac niste poze in exclusivitate pentru voi 😉 Si sper ca omul care ne-a lasat sa intram n-a avut probleme pentru ca eu m-am trezit sa fac poze ca nu auzisem ca n-avem voie.

La Pascani am vazut minunatul conac Cantacuzino, cu emblemele tarilor romanesti pe el. Insa, la fel ca toate celelalte, e lasat in paragina. Pana nu demult, acolo isi desfasura activitatile Cercul Copiilor din oras, insa acum cladirea a fost retrocedata, iar copiii trebuie sa-si gaseasca un alt loc in care sa isi dezvolte pasiunile. Am intalnit drectorul institutiei, un om foarte trist din cauza sistemului romanesc care nu stie sa investeasca in valorile nationale. Insa, pe cat de trist era, pe atat de mult s-a bucurat sa vada niste oameni interesati de cultura si istoria romanilor. Si, desi sunt convinsa ca nu va citit randurile astea niciodata, ii multumesc pentru rabdarea de a vorbi cu noi si de a ne povesti istoria stiuta de el.

Cand am ajuns in Iasi, ploua nebuneste, insa era foarte cald, asa ca am ales terasa restaurantului Bolta Rece pentru a ne hrani pe ziua aia. Desi obositi si cu dorinta de odhina, am acceptat invitatia lui Daniel Damian de a ne plimba prin dulcele targ al Iesilor. Si bine am facut, pentru ca Iasiul e superb si mi-ar fi parut rau sa plec si sa nu-i admir pe indelete cladirile. Am fost la Muzeul Unirii, am vazut Universitatea Cuza, ne-am plimbat prin Parcul Copou si am auzit despre obiceiul ca tinerii domni sa isi ceara alesele la Rapa Galbena. A fost frumos si iar m-am pus la somn cu zambetul pe buze, visand la printi, printese si povesti.

Ultima zi a excursiei a fost si cea mai grea pentru mine. Imi era atat de somn in dimineata aceea incat eram pe punctul de a le spune celorlalti ca nu mai plec din Iasi inca 2 zile. M-am energizat cu putin mic-dejun, mi-am turnat pe gat cateva cafele si am plecat spre Bucuresti, trecand pe langa Plopii fara sot ai lui Eminescu si minunandu-ma de conacul Rosetti Solescu din Solesteni, alt conac parasit, de o frumusete extraordinara. Drumul spre civilizatia cunoscuta sub numele de Bucuresti a fost lin, ne-am mai oprit la Podul Inalt (eu n-am mai avut baterie in aparat, deci n-am mai putut face poze) si ne-am minunat de cat de mare si nervos e Siretul (io n-am vazut niciodata apa mai involburata).

Ne-am mai plimbat prin Vasluiul lui Bobby Voicu si l-am ascultat cu atentie, povestind despre copilaria si adolescenta lui. Desi calm si relaxat, eu am simtit o mare emotie in glasul lui cand ne-a vorbit despre locurile prin care am trecut. Mi-a placut. Mult.

Ajunsi in Bucuresti, mi-am luat la revedere de la colegii de drum (ce oameni misto, nici n-aveti idee) si am gonit spre gara (multumesc, Bobby), pentru calatoria de 600 de km pe care a trebuit s-o fac singura.

Am ramas cu niste amintiri greu de descris in cuvinte. Si cu o lectie invatata: n-ar mai trebui sa ne batem joc de ceea ce altii au incercat sa ne transmita si sa incepem sa avem grija de ceea ce vedem in jurul nostru.

Ana, Mugur, Corina, Roxana, Adi, Bobby, va pup, tu!

Tweet