Minus la inventar – consecventa
Cred ca noi, ca popor, ne nastem cu o lene ancestrala. Avem darul vorbelor, iar faptele, pentru noi, sunt ceva abstract. Si, doamne, cum ne mai pricepem la vorbe, pentru ca avem pareri despre orice. La Webstock am ras cu lacrimi ascultandu-l pe Dragos Manac cum povesteste despre cum se pricep romanii la fotbal, femei si masini. Insa am ras amar, simtindu-ma cu musca pe caciula, ca si eu am blog, ergo si eu am pareri.
Ma intreb, oare de ce nu suntem in stare sa ducem lucrurile pana la capat? De ce ne plictisim undeva pe drum si, din entuziasmul initial, ajungem sa pastram doar o lehamite venita de cine stie unde? Acum ceva vreme, un colaborator imi spunea, dupa ce l-am atentionat ca n-a facut bine niste lucruri, ca daca ma pricep mai bine sa fac ceea ce face el, ma pofteste sa ii iau locul. Pai nu, nu pot, ca de aia face el. Dar cu siguranta pot sa platesc pe cineva sa-i ia locul.
Suntem autosuficienti si nu ne pasa daca ducem la bun sfarsit o treaba. Consideram ca background-ul (ce cuvant pretentios) nostru ne permite sa avem atitudinea asta delasatoare, pe sistem ca “las-o ba ca merge asa”. Da, stiu, cateodata nu e timp si lucrurile se misca mai greu. Dar daca stii ca nu e timp, de ce te mai bagi?
Tot romanul crede ca e de neinlocuit. “Coaie, is atat de bun, ca mi se rupe de tine si pot sa te fac albie de porci oricand am io chef”. Pentru ca poate, pentru ca i se da voie, pentru ca alti oameni pur si simplu nu au sange in ei sa le spuna cand gresesc. “Sa evitam conflictele”, vine explicatia. My ass, poate din cauza ca ne place pozitia strutului, aia cu capul in pamant. Eh, dar oamenii astia uita ca lasa fundul la vedere.
Cateodata am frustrari mari. Ca si acum, de altfel. Ca mie imi plac lucrurile care merg pana la capat, indiferent daca merg bine sau rau. Adica imi asum esecurile si incerc sa aflu unde si ce am gresit, ca sa invat din greselile mele, ca nu-s atat de ipocrita incat sa spun ca invat din greselile altora. Insa intrebarile mele se lovesc de un zid de nepasare, iar eu raman cu un si mai mare semn de intrebare.
E greu sa fii consecvent atunci cat ti se face plata. Ca romanul daca isi ia banii, e multumit si trece mai departe. Lasand treaba la jumate. Si nici io nu-s perfecta. Dar nici nu ma pretind a fi.
Tweet
Sa inteleg ca toata lumea se simteste cu musca pe scufie si de aceea nu comenteaza nimeni? :)))))
Eu nu voiam sa zic nimic pentru ca e un articol personal in jurul unei pareri/experinte personale. Dar zic sa nu refuz invitatia. E destul de simplu daca privim in ansamblu. “Se poate si asa” e o axioma la romani. Ne-am prins ca nu suntem trasi la raspundere. Nu raspundem daca gresim, nu patim mare lucru daca trecem pe rosu in trafic si asa mai departe. Daca un angajator promoveaza un angajat pentru ca vrea sa scape de el (evident, nu-l poate concedia), asta fiind la o multinationala, ne putem da seama ce mentalitate sanatoasa avem.
Cred ca da, toti ar trebui sa ne simtim cu musca pe caciula. Pentru ca toti ne-am comportat asa cel putin o data. Important e ca atunci cand ni se sune ca am gresit sa cugetam si sa invatam ceva din asta. Sau putem sa ne fandosim in continuare in aparente, sa vorbim prost si sa ne doara in talpa (vorba bucurestenilor) – aviz “antreprenorilor”.