Momente nepretuite

Aparitia telefoanelor inteligente in viata noastra e un lucru bun. Spun asta gandindu-ma ca suntem destul de constienti sa le folosim atat cat trebuie si sa nu le lasam sa ne acapareze viata si actiunile. Avem internet mobil, acces instant la Facebook, Twitter, e-mail si alte chestii de pe marele internet. Aplicatii de tot felul, jocuri online, aparate foto incorporate, care mai de care mai performante si mai capabile sa surprinda momente din vietile noastre in continua miscare.

Doar ca, uneori, trebuie sa ne oprim din pozat lucruri. Sa incercam sa ne bucuram de ce avem in jur folosindu-ne de ochi, urechi, nas, piele. Sa ne degustam mancarea fara sa simtim nevoia sa o aratam pe Facebook imediat ce ne ajunge in fata. Sa fim capabili sa vedem un spectacol fara sa vrem sa facem un milion de poze si sa inregistram mai bine de jumatate de concert.

Fotografiile alea n-o sa ne aminteasca nimic. Sunt doar niste puncte mai luminate sau mai putin luminate, in functie de cat de bun e aparatul foto de la telefonul mobil. Un astfel de aparat, oricat de performant ar fi, n-o sa se compare niciodata, calitativ, cu un aparat foto folosit de profesionistii in fotografie. Ne vom aminti, in schimb, de artistul sau artistii extraordinari de pe scena din fata noastra, de sentimentele trezite in noi.

Cand am fost la Faust saptamana trecuta, i-am rugat de cateva ori pe colegii de vizionare sa nu faca poze, ca n-are niciun sens. Ca exista poze pe internet, pe care le pot imprumuta (specificand susrsa, desigur), ca nu e nevoie sa-si altereze experienta de spectator pierzand momente bune din spectacol, momente imbosibil de recuperat.

Imi amintesc de spectacolele de la JazzTM, de acum doua saptamani. Am facut doua poze in trei zile de concerte. Si pe alea le-am facut la inceputul concertelor. Parca mi-era teama sa pierd secundele de concert cand eram concentrata sa fac o poza din care sa se inteleaga ceva. In backstage la fel, n-am fost in stare sa scot telefonul, mi se parea atat de magic ca pot sta in acelasi loc cu niste muzicieni pe care ii admir de atata vreme incat simteam ca o sa pierd momente nepretuite.

Recunosc, ma luase si pe mine febra smartphone-ului, la un moment dat. De la o vreme incoace, insa, ma bucur mai mult de ceea ce mi se intampla, fara sa mai simt nevoia sa-mi rup din timpul meu pentru a impartasi lucruri cu prietenii virtuali. Oricum nimeni nu va intelege cu adevarat bucuriile pe care le simti, nimeni in afara de tine.

As vrea sa intelegem cu totii ca unele momente se simt mai bine fara sa le imortalizezi pe camera telefonului inteligent. Ca unele intalniri cu prietenii sunt mai frumoase fara update-uri pe Facebook si ca Twitter poate sa astepte pana mai tarziu, la fel ca e-mail-urile. Sa ne regasim pe noi si lucrurile care ne fac fericiti.

Va scriu in fiecare zi de pe Ultrabook-ul meu TOSHIBA Portégé Z930. Ultra-slim. Ultra-cute. Ultra-love.

Tweet