Muzica unui suflet arab

Ibrahim Maalouf. Artistul care m-a marcat cel mai mult în ultimii doi ani. I-am ascultat toate albumele, am citit și vizionat interviuri cu el o grămadă, am stat chiar eu de vorbă cu el în aprilie 2014, la Brno, înaintea unui concert. Face o muzică atât de mult pe sufletul meu încât am senzația că îl cunosc, că suntem prieteni, că îi înțeleg bucuriile și tristețile. De fapt, oricine a fost la vreun concert Maalouf știe exact despre ce vorbesc: omul ăsta e atât de cald, de natural și de modest încât oricine se simte ca fîcând parte din lumea lui.

Muzica lui e jazz electro. Rock. Electro rock. Un fusion care i-a devenit stil, condus de sunetul de trompetă pe care il deosebești dintre alte o sută de sunete de trompetă. Ruperi de ritm când ți-e lumea mai dragă, schimbări de gamă, toate armonizate atât de bine că n-ai cum să te plictisești vreun moment. Și asta doar când i-asculți muzica de pe CD-uri. Live e o cu totul altă poveste, pentru că poveste se întâmplă pe scenă. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

E un geniu. Are aroganța unui geniu, își permite să se joace cu publicul, făcând mișto de noi, ăștia, care-l ascultăm cu gura căscată. Râde, se joacă, ne arată ce știe să facă cu trompeta aia care parcă-i e lipită de mână – oricum pare că-i acolo chiar și când o lasă pe un scaun lângă pian. Ne învârte, ne sucește, ne arată doar ce vrea, niciodată ce-i cerem noi. „Uite, văd aici o sală plină și sunt fericit. Totuși, n-am vândut niciun album în România. Probabil mă știți toți de pe Youtube.” Știm că nu-i adevărat ce spune, dar îl lăsăm să-și facă jocul, așteptându-i din nou sunetul de trompetă, încă un bis, încă puțin, încă un minut, încă o secundă.

Live-ul de joi, 19 noiembrie, a fost al albumului Kalthoum, un altfel de jazz-Maalouf. Deloc electro și foarte jazz (în unele părti chiar classic jazz), albumul ăsta are o sensibilitate aparte, pe care probabil doar la el aș fi putut-o simți atât de pregnantă. Ok, sunt subiectivă când vine vorba de el, mă declar iremediabil îndrăgostită de muzica pe care o creează. Dar Kalthoum chiar e altceva și live a fost înălțător. Două ore de jazz pur și atât.

A fost un privilegiu că m-am aflat joi la Sala Radio. A fost un privilegiu ca am avut din nou șansa de a-l vedea live pe Maalouf, a doua oară, într-un concert care n-a semănat deloc cu primul, intrigându-mă și mai mult, făcându-mă să vreau să-l văd din nou live. Când vine vorbade artistul ăsta, nu poți să spui: „nu mai merg, că l-am văzut de două ori până acum.” Fiecare concert e unic, fiecare reprezentație are ceva ce te răsucește și îți caută în toate ungherele de cunoștințe muzicale, fiecare moment din concert rămâne în minte ca să ai de unde să mai scoți bucurie câteva zile bune după.

Nu mi-a părut rău că am renunțat la interviul cu el (am luat decizia după nenorocirile întâmplate în Beirut și Paris – Ibrahim Maalouf e născut în Beirut și trăiește la Paris), am aflat tot ce-am vrut să știu urmărindu-l pe scenă.

„Muzica ne va salva. Dacă suntem triști trebuie să cântăm. Singurul lucru pe care îl putem face acum e să ne bucurăm de muzică, să luptăm fără arme contra terorismului, sa dăm bucuria noastră, pofta de viață, să avem credință că binele va ajunge peste tot în lume.”

Mulțumesc, Twin Arts, că ați gândit atât de frumos Jazz Night Out. Și datorită vouă muzica jazz a început să aibă tot mai mulți adepți în România. Urmează două concerte speciale: Brad Mehldau, pe 26 noiembrie și Antonio Sanchez & Migration (compozitorul coloanei sonore a filmului Birdman) pe 6 decembrie.

Foto: Jazz Night Out Facebook

Tweet