Nimic motivațional aici

Am ajuns aproape de finalul unei perioade foarte grele ale vieții mele. O perioadă mai lungă decat anticipasem, care a avut parte de coborâșuri urmate de gheare înfipte în stâncă pentru suișuri. Cu sănătatea șubrezită și o stare de spirit vecină cu noroiul de după ploaia mocănească, lunile s-au scurs cu o unică dorință: aceea de a ajunge la liman, de a păstra tot ceea ce am construit.

În tot timpul ăsta, cel mai greu a fost să rămân cu zâmbetul pe buze. Adevărul e că marele meu noroc este și va fi întotdeauna dragostea pentru munca mea, însoțit de sprijinul celor aproape mie, pe care i-am simțit autentici, pregnanți, decisivi.

N-am sfaturi motivaționale. N-am reușit să ating cu mintea tainele succesului; nici măcar pe alea ale supraviețuirii în situații de criză. Habar n-am dacă toate astea m-au făcut un om mai bun pentru că nu ma simt un om mai bun. În cel mai bun caz, sunt mai amară și mai cinică, am reușit să ajung acolo unde voiam să fiu de mulți ani: mai atentă la mine și mai puțin preocupată de alții.

Acum vreau doar să mă opresc puțin. O săptămână. Să merg într-un loc în care pot să fiu eu, aia obosită, încercănată, ușurată de poveri. Să-mi trag sufletul și să reușesc să regândesc un traseu pe care mi-l creasem, dar care în ultima perioadă se conturează altfel. Să calculez dacă ceea ce se vede acum în fața mea e ceea in ce trebuie să mă transform; să văd dacă propunerile de transformare a muncii mele sunt și ceea ce-mi doresc pentru mine.

Exact, merg în vacanță. Cu sufletul plin de bine, cu dorința de a lua decizii înfiptă bine în minte, cu speranță de mai bine pe mai încolo.

Ceea ce vă doresc și vouă.

Foto: Exploring by Shutterstock

Tweet