Pretuind viata

Sunt momente in viata cand simti ca orice dureri ai avea, orice suparari, orice tristeti, sunt aproape nimic pe langa drama altor oameni. Stiu ca se spune ca necazurile proprii sunt, intotdeauna, simtite ca fiind adevarate catastrofe si ca in momentele in care nu suntem bine nu ne mai intereseaza dramele altor oameni. Dar daca esti nepasator fata de altii nu mai esti om, nici caine, ci o rama care se chinuie sa se ascunda sub pamant.

Viata e a naibii de nedreapta. Da sanatate unora care ar merita toate bolile din lume (si aici ma refer la violatori, criminali si alte scursuri de felul asta), iar cei darnici si care isi dedica existenta altor oameni sunt “cadorisiti” cu cele mai cumplite incercari. Se spune ca Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce. Eu vreau sa-l cunosc pe Dumnezeul asta si sa-i zic vreo doua, pentru ca eu am senzatia ca da cu banul, iar banul ala e masluit si cade intotdeauna pe partea nepotrivita.

In momentul asta doi oameni se lupta pentru viata lor. Pe unul il cunosc, pe celalalt l-am vazut jucand. Se lupta diferit, unul vrea sa ramana in viata, celalalt invata ce sa faca cu viata lui de acum, cea in care gura si buzele ii tin loc de maini si de picioare, pentru ca are un corp paralizat. Unul dintre ei e Mihaita Nesu, despre care Catalin Tolontan a scris doua articole pe care va rog din suflet sa le cititi: articol 1 si articol 2.

Lui Daniel i-a revenit boala. Stiu asta de-o vreme. Cuvintele urmatoare sunt pentru el.

“Iarta-ma Daniel, ca n-am stiut sa imi adun curajul sa te sun si sa te imbratisez prin telefon. Dar egoismul asta feroce al omului care nu stie ce sa spuna unui om la care tine si care s-a imbolnavit nu m-a invatat si cum sa imi iau inima in dinti. Pentru ca eu sunt mult mai slaba decat tine, sunt de sute de ori mai putin motivata sa ma lupt si habar n-am sa incurajez oameni. Si cred cu tarie ca daca te-as suna, am sfarsi conversatia cu tine incurajandu-ma, ca te stiu in stare.

Cand ne-am intalnit la Bucuresti in seara aia minunata, am vazut in ochii tai o forta pe care mi-as dori sa o vad si in mine, macar cateodata. Sau la cei din jurul meu. Acum, stiindu-te intre patru pereti, nu ma gandesc decat ca tu, cu optimismul tau debordant, ai reusit sa colorezi peretii aia, macar in mintea ta, daca nu fizic. Si sunt convinsa ca in urmatoarele luni o sa-mi intorci vizita, la Timisoara, cu cel mic si cu Raluca, toti trei, asa cum ne-am inteles.”

Prea multe certuri si scandaluri, prea multa incrancenare ne fac sa pierdem din vedere cele mai importante lucruri din viata noastra: suntem sanatosi, putem merge, putem sa facem lucruri frumoase, putem zambi. Acum cateva zile am simtit suparare ca un om s-a facut ca nu vede ca intind halba sa ciocnesc cu el, dar asta e momentul in care realizez ca trebuie sa fiu fericita cu ce am, sa-mi doresc mai mult, dar sa nu uit niciodata ca eu sunt cea mai de pret comoara a mea.

Tweet