Primul meu meci de rugby

Nu jucat, ho, ca nu-s atat de curajoasa, ci vizionat (live, ca pe la TV am mai vazut cate un meci in care juca Noua Zeelanda). Adica in vinerea mare ne-am luat mai multi si ne-am dus la stadionul din Ronat, sa vedem echipa RCM Timisoara cum bate Dinamo de-i sar fulgii.

Si am vazut, ca scorul final a fost 29-5 pentru ai nostri. Insa nu neaparat scorul a fost cel care m-a impresionat (desi m-am bucurat la fiecare eseu), ci jocul in sine, ritualul de dupa joc si agilitatea (+ rezistenta) jucatorilor de rugby.

In primul rand, am vazut tot meciul tinand mana la gura, a spaima, asa. Ma asteptam in orice moment ca unul din jucatori sa fie scos afara pe targa, sa vina ambulanta dotata pentru urgente 0 si sa-l resusciteze, acolo, pe gazon. E incredibil cat de rezistenti sunt acesti jucatori si cat de fizic e sportul asta: placaje care ii faceau pe jucatori sa sara de la impact sau impingeri care ii proiectau pe unii, literalmente, cativa metri in aer. Era un jucator la Dinamo care parea total nepregatit pentru jocul asta: avea jumatate din statura celorlalti jucatori si la fel de putine kilograme. Spre suprinderea mea, a rezistat aproape tot meciul pana cand, la o gramada mai intensa, a fost scos afara, ca facuse o intidere mai grava la piciorul stang.

Momentele cele mai surprinzatoare erau cele in care mingea se repunea de la margine, iar cate unul din jucatorii fiecarei echipe era ridicat in aer de catre colegi, pentru a prinde mingea. Niste momente de o gatie inexplicabila pentru un meci atat de dur, eram deja fascinata de felul in care acesti barbati masivi se intind dupa minge.

Meciul a fost atat de frumos incat am putut sa vad pe viu reguli si tehnici despre care citisem toata dimineata dinaintea meciului. E foarte misto sa vezi felul in care o echipa se misca inspre poarta adversa si o face atat de organizat incat poti sa zaresti tactica folosita pentru a inscrie, poti sa remarci rolul fiecarui jucator in echipa. In plus, fiind stadion mic si tribune foarte apropiate de teren, auzi pana si zgomotul produs de doi jucatori care se ciocnesc sau strigatele de forta ale gramezii ordonate.

E un sport dur, dar extrem de frumos. Sfarsitul meciului mi-a placut extraordinar de mult, pentru ca echipele s-au adunat la mijlocul terenului si fiecare a ascultat ceea ce le spune capitanul si antrenorul (in cazul nostru, capitanul Daniel Carpo – un rugbist cu blog – si antrenorul Chester Williams), iar felul in care stau uniti ar trebui sa fie un exemplu pentru toti cei care fac sport in tara asta.

Da, o sa mai merg la meciuri. Si am hotarat ca o sa merg chiar daca ploua, pentru ca nu vreau sa fiu suporter de vreme buna. Si, poate, o sa va povestesc si despre conditiile in care acesti sportivi timisoreni incearca sa faca performanta pentru Timisoara. Dar despre asta, intr-un alt articol, deocamdata am facut primul pas inspre a fi suporter: mi-am luat un tricou :)


6 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *