România muncitoare (Despre decizii și urmările lor)

Dacă mâine ar veni șeful vostru la voi (sau partenerul, sau colaboratorul, de fapt nici nu contează cine anume) și v-ar spune că nu se știe pentru cât timp veți continua colaborarea – poate să fie o lună, o zi sau câțiva ani – ați rămâne pe loc sau v-ați duce în altă parte?

Situația asta s-a întâmplat aievea în urmă cu câțiva ani, la Fornetti România. După o expansiune care cuprindea peste 900 de magazine în țară, în 2009, odată cu sosirea crizei economice compania a intrat în insolvență. O veste grea pentru toți angajații fabricii, majoritatea fiind locuitori ai satelor din jurul fabricii, mulți dintre ei soț-soție, mamă-fiică, tată-fiu. Compania urma ori să se închidă, ori să strângă rândurile și să încerce imposibilul: să iasă la liman.

Șase ani mai târziu, în vara anului trecut, Fornetti anunța cu mândrie nedisimulată: „Am trecut de impas. Reorganizarea a funcționat, falimentul a fost evitat.”

Cu afirmația asta în minte am mers pentru câteva zile în vizită la fabrica de bunătăți de lângă Satchinez (jud. Timiș), pentru a sta de vorbă cu oamenii din fabrică și pentru a-l urmări din umbră pe Radu Bădoiu, care a ținut să-i fotografieze și să-i sărbătorească prin ceea ce știe să facă mai bine: incluzându-i în cel mai complex episod „Working People” de până acum. Și nu orice fel de sărbătoare, ci chiar 15 ani de Fornetti în România, împliniți în acest aprilie.

Povestea întreagă o aveți pe blogul lui, dar eu simt nevoia să punctez niște momente care mi-au rămas în minte și acum, la câteva săptămâni bune de când am fost în vizită.

– Adi de la spălătoria de mașini era în pauză când am ajuns noi cu tot cu aparatul de fotografiat. I-am făcut semn că-l așteptăm, iar când a venit înapoi din pauză, a venit cu tot cu o mașină Fornetti, să nu-l fotografiem doar pe el.

– Departamentul de transporturi are în conducere o doamna la 30 și un pic de ani. E slăbuță și pare tare fragilă, dar nu cred că vreau să fiu în preajmă când are vreo ședință cu cei mai bine de 30 de bărbați pe care îi are în subordine.

– Directorul de producție trebuie să fie cel mai mândru om care lucrează în fabrica Fornetti. M-a surprins uitându-mă lung la felul în care e organizată producția – și cât de bine au reușit să minimizeze pierderile – și m-a întrebat dacă totul e în regulă. I-am spus că da, doar sunt uimită cât de frumos și lin merge treaba. I s-a lățit un zâmbet imens pe chip și mi-a spus că e și contribuția lui acolo. Serios, parcă era fabrică moștenire de familie, atât era de mândru.

– Departamentul de Marketing – Ioan Magheți și Doris Bociort – sunt niște oameni mai mult decât dedicați. Dl. Magheți e acolo de la începutul începuturilor, iar Doris s-a alăturat echipei în plină criză. Niciunul nu s-a gândit să plece de-acolo, mai ales atunci când a fost foarte greu.

– Directorul General – Csaba Toth – trebuie că e unul dintre cei mai impunători directori pe care i-am întâlnit vreodată. E mâna de fier din Fornetti, asta-i clar, dar e și un om cu un umor fin și, cel mai fain, cu o autoironie pe care mi-o doresc și eu.

– Cel mai vesel angajat era unul dintre aceia care munceau în zona cea mai friguroasă. Sunt niște grade cu minus în acea secție, el împingea un cărucior și râdea de mama focului. I se vedeau doar ochii.

Sigur, nu e totul lapte și miere. Nici nu trebuie să fie, nu ăsta-i scopul rândurilor de mai sus. Dar mi-ar plăcea să știu că, văzând fotografiile „Working People”, vă veți opri mai des să urmăriți oamenii muncitori pe care-i veți întâlni în calea voastră. Casiera de la supermarket, cel care aranjează marfa pe rafturile vreunui magazin, femeia de serviciu de pe scară sau alții. Doamna de la ghișeul ANAF, directoarea de marketing de la o companie cu care colaborați, omul de la comunicare, avocatul care vă are grijă de acte atunci când aveți nevoie. Și alții, la fel de importanți. Oamenii care muncesc în România merită să fie văzuți, cunoscuți și apreciați.

Tweet