Și știți ce? Eu o să continui să mă rog

M-am rugat de mică. Întâi pentru că așa mi s-a spus că e bine. Apoi pentru că am început și singură să simt. Și mai apoi, vreo câțiva ani, nu m-am mai rugat. Pentru că am făcut prostia de a pune un semn de egalitate între rugăciune, Dumnezeu și preoții ortodocși.

Acum, însă, am reînvățat rugăciunea. Sentimentul eliberator de a te ruga în liniștea proprie, pentru liniștea celorlalți.

Nu mai cer nimic, mă rog doar să fie bine. Pentru mine și pentru ceilalți. Și, pe cât posibil, să primesc puterea de a accepta ceea ce nu pot să schimb. Rugăciunile mi le fac la o lumânare care e în formă de brad de Crăciun. Atâta am în casă, pe asta o aprind. Și mă rog fără patimă, doar cu liniștea mea din suflet. Sau cu furie pe alții, dar nu mă rog să le fie rău, doar să li se deschidă ochii. Puțin. Exact atât cât să se uite uimiți în jur și să realizeze că veninul și/sau indiferența fac rău.

O să mă rog în continuare. Acasă, la biserică, în parc sau pe stradă. Gândul credinței nu mă va duce pe calea uitării, dimpotrivă. Dumnezeul meu vrea și el aceeași dreptate pe care o vreau si eu. Blândețea și milostenia vor fi în mine, dar dorința va exista și ea, cu îndârjire: ca fiecare responsabil de vreun rău făcut cu bună știință oamenilor acestei țări să plătească.

O să mă rog, o să muncesc și o să mă lupt. Atât cât pot și cât timp pot. Dar la speranță nu renunț decât atunci când voi sta și eu în același loc cu cei 30 pieriți în focurile Colectiv.

Tweet