Nu trebuie să mă iubească toată lumea

Era o vreme, demult, când eram fericită doar dacă toată lumea din jurul meu mă plăcea. Orice mic semn că nu era așa, mă consuma în exces și mă întrebam ce pot să fac pentru a fi mai plăcută. Trăiam cu frustrări imense și dorința aprigă de a face compromisuri. Doar pentru a fi plăcută.

Nu ziceam „nu”. Niciodată. Cum să zic așa ceva? Dacă n-o să mă mai placă nimeni? Odată cu gândul ăsta, venea și dorința de a avea tot timpul confirmări de la cei din jur. Când confirmările nu veneau, era rău. Mi-era rău. În capul meu, fiecare om care nu mă plăcea putea să-mi facă rau, la un moment dat.

Am trăit mult timp cu spaima asta (și cu multe alte spaime). Ulterior, am aflat și de unde vine, care-s motivele și ce pot să fac să nu-mi mai fie teamă. A fost un proces complex, în care a trebuit să învăț să-mi zic mie că nu se poate orice pe lumea asta. Că e în regulă dacă nu mă iubește toată lumea.

Multă muncă cu mine, de asta a fost nevoie. Conștientizarea faptului că, dacă mie nu mi-e bine, n-am cum să mă concentrez pe toate cele importante. Acceptarea că pe lumea asta sunt frustrați și mai mari decât sunt eu, oameni cu complexe majore, care nu pot și nu vor să-și depășească fricile. Fiecare duce cu el o poveste, toți avem tristeți, dar nu toată lumea poate să meargă mai departe și să le lase în spate.

N-am trăit ușor până acum. Din contră: pentru fiecare victorie obținută a fost nevoie de foarte multe eșecuri. Situații – de multe ori – limită m-au făcut uneori acră și amară, alteori resemnată, dar niciodată nu m-am transformat într-o învinsă. Pentru asta n-am nicio explicație, cred că a fost doar o treabă din ADN.

Drept urmare, de ceva vreme, nu-mi mai pun miere pe limbă. Nici în viața personală, nici în cea profesională. Nu mă mai interesează să fiu drăguță, mă interesează să fiu mulțumită de ceea ce fac – orice risc ar presupune asta. Refuz clienții care nu știu să se poarte, refuz comunicarea cu cei care spun că mi-s prieteni și apoi abia așteaptă să spună lucruri prin alte părți. E alegerea fiecăruia cum vrea să-și ducă viața, dar și alegerea mea pentru oamenii de care vreau să fiu înconjurată. De bârfit putem toți (știu asta foarte bine, am făcut-o și eu de multe ori), de uitat la oalele noastre e puțin mai greu.

Nu trebuie să mă iubească toată lumea și mă bucur când aud/văd că unii n-au altceva de făcut decât să zică diverse. E drept, pentru a-ți vedea de viață e nevoie și de ceva sinapse, dar nu toată lumea e capabilă să-și pună creierul în funcțiune – am învățat și asta. Până la urmă, oamenii ăștia nu-mi dau de mâncare, nu îmi plătesc gazul la centrală, nu stau lângă mine în fiecare zi ca să vadă ce și cum fac. Nu trebuie să-mi fie rușine de crezurile mele și, cu atât mai puțin, nu trebuie să mă cenzurez doar pentru că unii ar putea să nu fie de acord cumine. E multă ură pe lumea asta, iar oamenii care nu pot să și-o înfrâneze au nevoie de multă compasiune.

„Nu trebuie să ma iubească toată lumea.” Ce bine ar fi dacă toți v-ați spune asta, în fiecare zi, de cel puțin cinci ori.

Foto: Love Yourself by Shutterstock

Tweet