Ce ne-om face cu parintii astia?
Anul asta, ca niciodata pana acum, ai mei au tot avut probleme de sanatate. Obisnuita cu ei sa fie sanatosi tun, a fost destul de dezechilibrant sa tot aud de rau de acasa. Asta e, timpul subrezeste si durerile de spate sau de muschi se transforma in lucruri mai serioase.
Imi iubesc parintii si as vrea sa fac pentru ei cam tot ce au facut ei pentru mine. Nu e usor sa fiu la cateva sute de kilometri departare si ma bazez pe ei sa-mi spuna ce nu e bine cand ii mai sun sa vorbim. Dar, vezi de treaba, nici vorba de asa ceva. Mama poate sa fie coapta de racita, ca imi raspunde vesela la telefon, de parca atunci, in acel moment, s-a trezit din somnul de dupa-amiaza din timpul concediului. Tata la fel, minus veselie, el pare oricum calcat de tractor de fiecare data, ca se plange ba de sefi, ba ca s-a scumpit gazul, dar nici macar o data nu mi-ar zice ca se simte rau.
In lunile care au trecut am fost pe acasa, fugitiv, de vreo cateva ori. Cate o jumatate de ora furata din drumurile pe care a trebuit sa le fac prin tara. La una din vizite n-am anuntat-o pe mama ca merg. Era duminica si m-am gandit sa-i fac o surpriza. Am sunat-o doar cand am ajuns la poarta, sa vina sa-mi descuie. Asa am aflat ca tata are probleme cu inima, ca n-a mai apucat sa ascunda medicamentele, asa cum a facut de vreo doua ori pana atunci. Dupa ce-am certat-o pe mama ca nu mi-au spus nimic (“dar de ce sa-ti spunem, mama, nu esti tu destul de stresata cu ale tale?”), am vorbit cu sora-mea si am rugat-o sa fie putin atenta in jur si sa-mi raporteze ce nu-i in regula. De parca ea, saraca, ar fi putut sa afle mai multe, in conditiile in care si ea s-a mutat de acasa de-o vreme.
La putina vreme dupa momentul ala, tot sora-mea m-a sunat sa-mi spuna ca tata e rau cu inima si trebuie operat. No, panica totala, sa ma iau sa merg la Sibiu si sa stau cu tata. Ti-ai gasit. Tartorele incapatanat ca un magar a fost foarte ferm: “nu vii nicaieri, nu vreau sa ma vezi la spital”. Si nu m-am dus, am stat in ziua aia in fata laptop-ului, citind toate prostiile pamantului, fara sa lucrez nimic, asteptand telefon de la mama. Imi venea sa-mi dau pumni in cap ca nu m-am dus, apoi ma gandeam cat de slab s-ar simti tata daca l-as vedea pe patul de spital, imbracat in pijamaua de om bolnav. N-a fost o interventie complicata, dar ma gandesc cum as putea sa-i scot capcaunului din cap ideea asta cu “nu veni la spital” atunci cand o sa fie ceva mai serios de atat.
Mamele unor prietene bune au patit zilele trecute cate ceva. Chestii destul de grave, dureroase, dar fetele n-au aflat ce s-a intamplat decat dupa insistente. Pe acelasi sistem, vorbit la telefon cu voci vesele, fara sa scape un cuvintel despre cate de serioasa e situatia.
Dragi parinti. Noi intelegem ca va e greu sa va simtiti vulnerabili in fata noastra, ca voi trebuie sa ne protejati pe noi, nu invers. Dar suferim alaturi de voi si suferim si mai tare cand nu stim ce vi se intampla. Chestia asta cu “le ai si tu pe ale tale” e un mare rahat si ma umplu de nervi cand va aud vorbind in felul asta. V-ati facut treaba, ati scos oameni din noi. Lasati-ne sa fim acolo pentru voi, sa va sprijinim. Macar atata putem sa facem daca ne-am facut oameni mari.
Foto via Shutterstock.
Tweet
Subscriu intocmai la cele de mai sus. Trebuia sa le luam parintilor numai joarde la Sfantul Nicolae
Sau sa inventam cate un Sfant Nicolae lunar, sa avem motive de oferit joarde
)
Asa-s si ai mei si tot ascund chestii de mine, desi stau extrem de aproape de ei si neanuntata apar tot timpul la usa. Si-mi fac griji pentru ei de parca ar fi copiii mei. Parca le-am furat rolul de vreo doi ani incoace. Simt ca trebuie sa fiu cu ochii pe ei, sa ii trag de limba, sa aflu tot ce fac… e greu si sa fii copilul parintilor tai uneori.
Ma intreb cum o fi cu ai mei copii, ca ma ingrozeste faptul ca-s stresata asa tare pentru parintii mei.
Eu cred ca e vorba de o mindrie de a lor de a nu se lasa mai prejos decit cei tineri. Vor sa se afiseze ca niste tineri zvelti si aprgi, chiar daca oasele le scirtiie, inima mai bate aiurea sau mai stiu eu ce. O autostima pe care fiecare si-o dramuieste dupa posibilitati.
Si noi o facem. De cite ori nu le zicem alor nostri ce probleme avem ca sa nu ii incarcam cu si mai multe? Eu un du-te-vino perpetuu care nu poate fi ruot decit de comunicare si de a fi obisnuit inca de mic cu sinceritatea asta de gradul I.
La noi functioneaza mai mult invers. Eu sunt mereu energica la telefon, chiar daca sunt racita cobza, cu febra 39 si venind de la munca la ora 11 seara. Dreg vocea, suflu nasul si raportez ca sunt acasa, la un film si ca n-am apucat sa sun mai devreme pentru ca am fost la cumparaturi prin mall. Ce sens are sa ii panichez si pe ei?
Mai mult rau fac – 1. ca se ingrijoreaza peste masura, 2. ca o sa ma toace la cap sa-mi iau concediu medical o luna, 3. ca risc sa-mi spuna venim la Timisoara! si apoi sa te tii.
Ai mei de regula nu-mi prea ascund prin ce trec; daca tata se da mai breaz, ma bazez pe mama sa-mi spuna cand face cate o minune si el nu vrea sa se afle
La mine e fix invers, mama mea are toate bolile din lume! E victima perfecta! De cand eram mici, eu cu sora mea si tatal meu eram responsabili pentru toate bolile ei. A trecut deja, imaginar bineinteles, prin vreo 2 tipuri de cancer ca intr-un final chiar sa ajunga sa faca o histerectomie totala caci, in toti anii astia in care ne teroriza pe noi, nu a facut un cat de minim efort sa mearga si la un doctor sa vada ce nu ii in regula. Mereu gasea motive sa nu mearga. Si tot “din cauza” noastra se intampla si asta!
Oana, sunt convinsa ca si noi vom fi la fel. Cred ca e uman sa se intample asta, nu e chiar usor sa accepti ca te transformi din erou (asa cum au fost parintii pentru noi cand eram mici) intr-o fiinta vulnerabila.
Naicu, eu am invatat sa nu le mai ascund alor mei lucruri despre mine. A durat ceva vreme, dar cred ca le-am ascuns atatea lucruri cand am fost adolescenta incat a devenit prea obositor sa mai fac asta.
Deme, ai mei nu se deplaseaza pentru vreo boala ce mi se intampla, stiu ca sunt pe maini bune aici. si apoi, daca maica-ta iti spune de taica-tau, sunt aproape convinsa ca nu iti spune nimic despre ea, cand o doare.
Mirela, mama ta e un caz particular. Probabil ca nu e usor sa tii cont de strigate atunci cand le auzi prea des, ca nici asa nu-i bine. Cu totii ne dorim echilibru, dar uite ca nu se prea intampla in viata reala
Chestia asta cu parintii protectori e cam anapoda. Mai ales ca uneori se poate intampla sa fie ceva o problema mai grava (bat in lemn) si nici nu apuci sa fii alaturi pentru ca habar n-aveai de situatie.