Viața de după palme

Astea vor fi cele mai grele rânduri pe care le-am scris vreodată, dar mă sufocă de câteva zile și nu mă mai pot gândi la altceva. Vreau să fac clare niște lucruri: nu am copii (și nici nu vreau – e o altă discuție), dar asta nu înseamnă că nu am fost unul. Drept urmare, îmi amintesc clar și apăsat foarte multe momente ale copilăriei și adolescenței mele. Rândurile următoare nu sunt despre parenting (ar fi și culmea). Sunt despre mine și despre palmele primite. Palmele fizice. Corecțiile. Educația făcută fără răbdare.

Pentru context, citiți întâi la Simona, apoi la Vali. Concluziile vi le veți trage singuri.

Primele amintiri.

Am fost un copil vesel, asta îmi aduc aminte despre mine. Primele amintiri le am de la munte, acolo unde am trăit cu bunicii mei până la șase ani. Bieții de ei, cred că îi exasperam cu energia mea. Cu dorința mea de a ști (prea) multe lucruri. Cu nesupunerea. Plecam ore întregi prin pădure, fără ca ei să știe. Și era sălbatic rău pe acolo. Urși, lupi, vulpi. Deși bunicu-meu mă amenința că mă rupe în bătaie de fiecare dată când mă întorceam dintr-o „excursie” de asta, niciodată nu ridica mâna la mine. Chiar dacă bunicul știa cum să bată pe oricine (fusese șef de post, milițian, toată viața lui), chiar și pe copiii lui. Mie nu mi-a dat nicio palmă. Niciodată. Mulți ani mai târziu mi-a mărturisit că în acele momente știa că îl am pe Haiduc cu mine, câinele de stână care era prietenul meu cel mai bun. Plecam călare pe Haiduc, călare ajungeam înapoi. De aia nu-mi era frică, de aia nu-i era nici lui frică. Dar stătea ore în șir și-mi explica despre pericole. De la un moment dat, n-am mai făcut. Meritam o bătaie bună până atunci? Nu știu.

Prima palmă.

N-o mai țin minte. Știu că la doar câteva luni după întoarcerea mea de la munte, viața mea nu mai era veselă. Îmi priveam dungile de la Moș Martin (cureaua agățată în cuier) cu fascinație. Încercam să nu le ating, totuși, deși nu-mi ieșea întotdeauna. Învățasem să mint, mai ales înaintea orelor de sport când trebuia să mă schimb de față cu colegii. Dungile alea nu erau dese, erau doar de câteva ori pe an. Învățasem să mint și acasă, când ascundeam chestii de la școală. O notă. O ședință cu părinții. O bătaie de joc.

Și știți ce greu e să te dezobișnuiești de minciună sau de încercarea de a-ți idealiza viața? Sper, din tot sufletul sper că nu știți.

De ce? Și alte explicații.

Întotdeauna era vina mea. Nu ascultam. Nu veneam la timp în casă. Luam nota 9 la vreo lucrare de control. Nu învățam bine poezia și greșeam. Mă loveam de masă și răsturnam un pahar. Aveam o colegă mai cuminte. Se întâmpla ceva la ședința cu părinții. Nu erau motive de mândrie. Eram proastă, bună de nimic. Mințeam. Nu arătam respect. Mă îndrăgostisem. Mă transformam în femeie ușoară (bine, îmi spunea altfel, dar nu vreau să vorbesc urât aici). Oho, eram foarte rea și de aia trebuia să fiu educată.

„Așa am zis eu că trebuie să faci.”/„Cât stai în casa mea, faci cum zic eu.” Nu prea ceream explicații, deși nu înțelegeam. Îmi doream să mi se explice de ce. Un copil, așa cum eram eu atunci, nu are noțiuni de bine și rău. Nu le conștientizează. Dar mă uitam la alți copii, cum stau părinții lor și le explică lucruri care mie-mi erau servite ca adevăruri absolute. Voiam și eu explicațiile alea. Grija. Păsarea. Răbdarea,oricât de dificil ar fi fost. Uneori plângeam fără să mp vadă nimeni, doar tânjind după răbdare, mângâiere și iubire.

„Unde dă tata crește carne.” Dar eu plângeam. Durea. Și mă gândeam că dacă mi-am luat-o, poate doar așa cresc copiii ca mine. Altfel, dacă nu mi-o luam, nu creșteam. Nu mă făceam mare și desteaptă și frumoasă, așa cum trebuia să fiu.

„Pe el îl doare la fel de tare ca și pe tine.” Dacă îl doare atât de tare, mai tare, de ce nu se zvârcolește pe jos de durere? – e ceva ce mă întrebam de fiecare dată. Dacă suferă, de ce mai face? Dacă plânge, de ce nu se oprește? Nu puteam să pricep prea mult din explicația asta. Nici acum, nu o pot pricepe. Dacă plângi mai tare ca ăl mic, de ce dai?

„Și mie mi-au dat părinții câteva la fund și uite că n-am mai pățit nimic.” Pe atunci credeam că așa e. Între timp, am mai crescut și nu mai cred asta.

Frica.

Era constantă. Chiar dacă treceau luni întregi fără ca Moș Martin să se miște din cui. Iar frica aia există și acum. Fiecare om care ridică tonul, fiecare moment în care cineva țipă lângă mine – frica revine. Îmi asudă palmele, inima îmi bate tare, ochii mi se umplu de lacrimi și mi se pune o pată neagră pe creier. Asta e, m-am învățat să trăiesc cu ea. Oamenii care mă iubesc au învățat că dacă se ceartă cu mine nu obțin decât furie venită din frică. Necontrolată, dureroasă, vijelioasă.

Furia.

Cel mai mult îmi amintesc momentele în care voiam să dau înapoi. Să ridic pumnul. Să iau o nuia din curte și să dau cu ochii închiși. Frustrarea că nu puteam face asta mă măcina îndelung. Îmi imaginam cum ar fi să încep să bat și eu oameni. Toți oamenii care mă supără. Ca în filmele cu Chuck Norris, pe care le vedeam pe vremea aia cu o sete aproape bolnavă. Din câte am aflat mai târziu, chiar era bolnavă. După care îmi aminteam că toate astea se întâmplă din vina mea și mă calmam. Apoi, după câțiva ani (după mai mulți ani, chiar), vina mea avea să mă țină într-o relație în care mi se spunea constant, sistematic și apăsat că nu știu să înțeleg, să mă port, să fiu femeie. Îmi plăceau lucruri care nu trebuia să îmi placă și am rămas în relația aia până am reușit să înțeleg că eu eram bine și altundeva era problema.

Furia, însă, a rămas, iar pata neagră de pe creier mă împiedică să fiu rațională atunci când situația o cere. Iată, deci, de ce sunt conștientă că nu voi reuși să cresc un copil.

Acceptarea.

Cel mai greu a fost să înțeleg că niciodată n-a fost vina mea. Mă lupt și acum cu asta. Uneori cred că o simplă discuție e, de fapt, îndreptată spre a mă face pe mine să mă simt inutilă. Încă mă zbat în fiecare zi sa îmi recapăt încrederea în mine. Sunt agresivă atunci când cineva încearcă să îmi explice că am greșit. Din ce în ce mai puțin, dar sâmburele e în mine și nu cred că mă va părăsi vreodată.

Am iertat, dacă asta vă întrebați. Am continuat să iubesc în ciuda tuturor relelor trăite. Dar contactul e din ce în ce mai rar, pentru că, a naibii uitare, nu vrea să vină nici acum, după atâția ani.

Ce știu acum.

A fi excesiv de prietenos sau a te refugia de lume într-un loc pe care îl consideri sigur e consecința palmelor primite în scop educativ. Alegerile proaste, incapacitatea de a avea o relație sănătoasa, teama de responsabilitate, inabilitatea de a păstra un țel (personal sau profesional), toate acestea pot fi consecinte ale unor palme, date chiar și foarte rar. Un copil lovit e un copil care suferă imens, iar părinții care au fost loviți când au fost mici și iși lovesc acum, la maturitate, pruncii, înseamnă că au uitat complet durerea din sufletul lor atunci când au primit o palmă. Îi invidiez sincer, îmi doresc uitarea cu ardoare.

Nu, nu voi crede niciodată vreun om care îmi spune „ai mei m-au mai bătut din caând în când, dar n-am sechele din cauza asta”. Pe oamenii ăstia îi rog să se uite la ei cu atenție. La neîmplinirile lor. Și să fie sinceri cu ei, când sunt singuri.

Ce mi-aș dori.

Fiecare părinte își educă copilul cum crede de cuviință. Fiecare părinte știe ce e mai bine pentru copilul lui. Însă am o rugăminte către oamenii care sunt lideri de opinie, pe care îi urmăresc alți oameni, să țină cont de un lucru: nu toți oamenii care vă urmăresc pot discerne binele de rău. România de azi e încă într-o tranziție către civilizația așa cum o știm din alte țări și sunt oameni care pun bază mare în ceea ce scrieți. Vă ascultă, vă dau dreptate și vă privesc cu admirație. Nu mai spuneți că e ok să-i mai dai una la fund lu` ăl mic. Pentru că nu știți ce educație au oamenii care vă urmăresc. Nu știți condiția lor psihică. Și poate nu se opresc la o bătaie mică. Poate trec granița și ajung la o bătaie pe lună. Apoi una pe săptămână. Se vor minți că e ok, că doar și voi mai trageți una la fund copiilor voștri. Pentru că nici voi, nici altcineva nu poate să evalueze ce înseamnă să dai cîte o palmă din când în când. Educați-vă copiii cum vreți și cum simțiti voi, dar nu-i mai îndemnați pe alții la lovituri. Niciodată nu știi ce poți stârni. Și pe cine.

În loc de concluzie.

Un copil e de o fragilitate imensă. Oricât de năzdrăvan sau de neascultător e, are un suflet micuț și întrebător, dornic de a afla toate secretele lumii. Vrea să vadă SINGUR dacă plita arde sau dacă scoarța de copac e bună de mâncat. Cred că e imens de greu pentru un părinte să stea non stop cu ochii pe prunc, dar mai cred că e posibil pentru că am văzut părinți foarte aproape de mine care au făcut asta. Copiii s-au julit, și-au rupt mâini,au pățit toate nebuniile pământului, dar nu i-am văzut o dată să ridice mâna. Oricât de infuriați/panicați/speriați ar fi fost. Au petrecut ore în șir cu ei dându-le explicații. A fost bine? A fost rău? Nu știu. Ce știu e că bunicul meu făcea asta, iar eu mă simteam importantă și iubită.

Nu există o bătaie mică. Palmele date unui copil când acesta nu își ascultă părintele e forma rapidă de a scăpa de responsabilitate. Repet, e părerea mea, nu am copii, nu știu cum e să ai un copil.

Dar am fost unul.

Unul educat cu palme.

Și n-am ieșit bine deloc. Dar mă lupt cu asta în fiecare zi, ca un alcoolic sau un toxicoman. Iau fiecare zi pe rând și mă bucur de tot ce trăiesc.

Foto: Abuse by Shutterstock

Tweet