Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample

Cateodata am impresia ca noi ne dorim lucruri doar din cauza ca probabilitatea ca ele sa se intample e atat de mica, incat indeplinesc din start conditia de “utopie”. Banuiesc ca fiecare dintre noi si-a dorit, la un moment dat, sa conduca o masina, sa cucereasca pe cineva, sa locuiasca intr-un oras in care sa participe la evenimente culturale etc.

Da, astea erau, in mare, dorintele mele. Parte din ele, bineinteles. Pe la 29 de ani mi-am luat, in sfarsit, carnetul de sofer, iar daca in primele luni nu vroiam sa las volanul din mana, acum nu stiu cum sa fac sa-i las pe altii sa conduca. Cand m-am mutat in Timisoara, ma gandeam ca o sa merg la Opera macar o data pe luna. Am fost exact de doua ori. De teatru nu mai vorbesc, cred ca am fst la 3 spectacole in 4 ani.

Acum doi ani siceva, ma plangeam ca la noi nu se face stand-up comedy. Ca nu vin trupe sau daca vin, vin foarte rar. Acum sunt spectacole cel putin o data pe luna, daca nu mai des. Si daca inainte nu lipseam de la nici un spectacol, acum nu mai pot tine ritmul cu ele si lipsesc de multe ori, cu gandul ca merg data viitoare.

Insa nu inteleg o chestie. Cand e vorba de dezvoltare profesionala, nimic nu e prea mult sau prea des. Am auzit destul de multi timisoreni plangandu-se ca la noi nu se tin seminare si workshop-uri specializate pe marketing, online sau nu. Ca pe noi nu ne baga nimeni in seama si ca ne chinuim prea tare sa fim recunoscuti la nivel national. Insa cand o persoana de specialitate vine sa discute liber despre ceea ce ne intereseaza pe multi dintre noi, ne facem ca n-am auzit nimic. Oare suma de 100 de lei sa fie cea care ii tine in casa pe toti? Probabil ca, pe criza asta, 100 de lei sunt foarte multi bani (si pentru mine sunt), dar cred ca a investi in viitorul personal nu e o alegere atat de rea.

Si uite cum ne-am dorit, se intampla, dar reactionam ca un caine care fuge dupa roata unei masini: cand o prinde, nu stie ce sa faca cu ea.

Tweet