De la capat, cu aliniat

18 Sep 2008 | Postat in : Calea (mea) Lactee

Cata ipocrizie pe lumea asta. Ma tot lovesc de ea si ii gasesc tot alte si alte laturi. eu am fost (si inca mai sunt) genul de persoana care se zbate pentru ceilalti total dezinteresat. Daca am primit un multumesc, a fost foarte bine. Daca nu, mi-am zis ca “asta e” si am mers mai departe.

Insa sunt momente in care chiar se umple paharul, in care imi jur ca nu mai fac nimic pentru nimeni, niciodata, ca imi vad de ale mele si fiecare sa se descurce cum poate. Acum sunt intr-un moment de felul ala. Pentru ca un om la care am tinut foarte mult, a umplut paharul. Credeam in prietenia noastra, aveam chiar credinta ca, undeva intr-un colt de suflet, un om mai poate sa aiba respect pentru alt om. Si asta nu pentru ca l-am ajutat, nici vorba de asa ceva, insa eu mai am speranta ca exista reciprocitate in atitudine: daca eu te respect, apai arata-mi si tu un minim de respect. Macar asa, de ochii lumii. Cateodata chiar am senzatia ca am niste asteptari mult prea mari: cer de la oameni sa fie oameni. Stiu ca am mai zis asta, dar cred ca este singura mea frustare din viata asta. Si ma simt neputincioasa, intotdeauna am avut ambitia de a controla ceea ce mi se intampla, iar ipocrizia si ignoranta oamenilor e de necontrolat. Si de neschimbat. Probabil ca si nervii astia pe care ii simt acum o sa-mi treaca destul de repede, pentru ca eu imi traiesc supararile intens, dar scurt ( ). Si, ca de obicei, o sa iert si o sa uit.

C-asa-i in tenis…

Tweet