Murim pe drumurile patriei si nimanui nu-i pasa

Drumul de ieri de la Cluj la Timisoara a fost cel mai greu drum pe care l-am facut in viata mea, cu masina. Am mai condus eu pe polei, pante si rampe, cu un BMW fara cauciucuri de iarna. Dar infernul alb prin care am trecut ieri o sa-mi ramana pentru multa vreme in minte.

Cand am intrat in Alba Iulia, a inceput sa ninga. Da’ rau, fulgi mici si desi, asezonati cu niste viscol, o placere. Incepea sa mi se faca putin frica, eram, totusi, cu Skoda Fabia, deci o masina fara tractiune integrala si ma gandeam cu groaza la serpentinele de la Ohaba si Cosava (pentru cine nu stie zona, sunt mai multe curbe “ac de par” pe acolo, plus ca tre sa le urci si sa le cobori). La Deva ne-am oprit sa ne tragem sufletul, dupa ce deja conduceam de o vreme cu 40 la ora, maxim.

Dupa ce am primit ultimele sfaturi de la Andrei Crivat – ca el mergea cu Honda lui (4×4) in fata mea – (“mergi incet, constant, tine viteza a doua cand urci si zi o rugaciune, ca facem sa fie bine”), am purces din nou la drum. Copilotul meu a fost Tudor Sirb, pe care il simteam la fel de stresat ca si mine, desi s-a straduit foarte mult sa ma linisteasca.

Cand am inceput sa urcam serpentinele, minune: doua pluguri in fata noastra, aruncau cu nisip. Doamne, fericire, e ok, ba, merem in spatele lor si ajungem la Timisoara. Chiar ii spuneam lui Tudor ca e ciudat sa te bucuri pentru normalitate. Bineinteles, cei care veneau din sens opus nu erau atat de norocosi ca noi, ei trebuiau sa circule prin zapada si gheata, ca ningea necontenit. Era un iad acolo.

Dupa serpentinele de la Cosava, vad plugurile cu fac stanga si se opresc, sa o ia inapoi. Exact cand intraseram in judetul Timis. Mi-am zis o rugaciune in gand (Desi nu-s credincioasa, era singurul lucru pe care il puteam face in momentul ala), m-am inarmat cu atentie si da-i inainte. Devenea tot mai rau, era o mare de alb in jurul nostru si marginea drumului era inexistenta. Am mers pret de vreo 40 de km (sau mai bine, ca acum nu-mi mai dau seama) fara sa stim efectiv pe unde mergem. Era bine cand nu venea nici o masina din fata, puteam sa mergem aproximativ pe mijlocul drumului, dar cand trebuia sa ne tragem mai spre margine era jale. Andrei a prins o margine abrupta, eu la fel, am mai intrat si putin pe contrasens cand am prins niste gheata sub roti.

Si plugurile…nici vorba. Pe toata distanta asta am vazut unul singur, si ala era doar plug, nu avea material antiderapant. Doamne, ce mi-as fi dorit sa fie vreu edil al orasului pe drumul ala sa cada cu masina in sant si apoi sa se intrebe unde dracu’ is utilajele alea pe care dau atatia bani in fiecare an.

Nu mai zic, ca, in ciuda faptului ca nu vedeai la 10 metri in fata, erau zeci de soferi viteji si coiosi care depaseau in draci. Era sa ma bage un autobuz in sant, dupa ce a trecut milimetric pe langa mine, in depasire. Si tot asa, pana dupa Lugoj cand soseaua a devenit putin mai practicabila – am condus cu 60 la ora, in loc de 40. Am vazut o gramada de masini intrate in sant, multi care derapau pe drum, la fel camioane iesite in decor.

Cand am intrat in Timisoara, am vazut doua pluguri. Care cred ca se plimbau doar prin giratoriul ala, ca in oras era urgie. Oricum, niciodata nu m-am bucurat atat de tare ca aseara, cand m-am dat jos din masina. Mainile imi tremurau, imi simteam muschii atat de incordati incat parca fusesem la o ora de aerobic, nu la plimbare cu masina. In capul meu ii blestemam pe toti aia care ar trebui sa ne asigure niste drumuri cat de cat curate, dar mi-am dat seama ca oricum nimanui nu-i pasa si ca, daca am fi patit ceva, reactia ar fi fost: “eh, niste unii mai putin”.

Si inca un lucru: Skoda Fabia ruleaza. O fi ea mica, dar sta atat de bine pe drum, incat aproape ca imi venea sa o pup ca m-a adus intreaga acasa.

*poza facuta de Ovi, ieri, pe drum.


13 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *