Intimitate

“Intimitate” – se numeste asa cu un motiv. Tine de tine, de mine, de el, de ea, de fiecare dintre noi. Sunt momentele in care poti sa fii sincer cu tine, autentic, total dezgolit de orice masca. Grigore Lese spunea, odata, ca nu exista autenticitate si intimitate adevarata decat atunci cand esti singur; nici macar sufletul celui cu care imparti viata nu stie cu adevarat cum esti tu, ala autentic.

Partea proasta e ca ne distrugem singuri momentele in care ar trebui sa fim bine cu noi, sa pastram vii in preajma noastra actiunile care ne fac oameni si ne pastreaza intimitatea intacta. Ca atunci cand suntem bolnavi, de exemplu. Familia e aceea care ar trebui sa stie de noi, nu prietenii de pe retelele sociale carora le solicitam atentia si ii certam ca nu stiu sa ne spuna o vorba buna. Nu colaboratorii care isi cer drepturile agreate printr-un contract. In cel mai rau caz, un anunt simplu ca ai probleme de rezolvat si e nevoie de cateva zile de pauza ar trebui sa rezolve situatia.

Ca atunci cand suntem fericiti. Fericirea e pentru sufletul nostru, nu pentru ochii hulpavi ai canalelor sociale.

Intimitatea si problemele din imediata apropiere nu sunt treaba nimanui. Scenariile panicoase, iubirile intense, viata in toata splendoarea ei, toate astea trebuie sa ramana in noi, poate impartite cu oameni ce simt in acelasi fel. Si aia-s putini, tare putini. Newsflash: chiar nu intereseaza pe nimeni altcineva, in afara de cei foarte apropiati, ce dureri sau bucurii purtam in noi, care ni-s angoasele sau placerile. Ne nastem singuri si traim singuri, cu toate sufletele astea blande ce stau pe langa noi si ne fac singuratatea suportabila (ori ne dau iluzia unei lipiri “in cuget si simtire”).

Nici fricile nu ni le ia cineva daca noi, singuri, nu putem sa le scoatem din minte. Asa cum suntem capabili sa ne hranim, sa respiriam, sa dormim, sa mergem la munca, ar trebui sa fim la fel de capabili in a lasa demonii sa plece; sa le deschidem usa si sa-i dam afara. Neputinta e o problema personala, n-avem dreptul sa cerem altuia sa faca nimic daca noi insine nu suntem in stare.

Sa respectam si sa protejam intimitatea celor din jurul nostru, cu orice pret. Stiu ca noi, oamenii, suntem manati de unul dintre cele mai mari defecte ale noastre: curiozitatea. Vrem sa stim totul, dar canalizam dorinta asta spre scopuri atat de josnice incat ne reducem singuri la stadiul de gandac sapator de tunele printre pereti scorojiti. Ne cerem dreptul la intimitate, dar suntem incapabili s-o protejam. Pe a noastra sau pe a celorlalti.

Toate astea vor fi posibile doar atunci cand vom reusi sa incetam sa fim falsi, macar cu noi insine. Sa nu ne mai mintim, nu mai cautam vina in altii cand nu ne e bine, sa incepem sa ne asumam actiunile noastre si consecintele lor, oricare ar fi alea. Sa acceptam ca poate sa fie bine in aceeasi masura in care se va putea sa fie rau.

Zic ca am putea sa ne tinem intimitatea in intimitate. Sa spunem vorbele urate despre altii unor oameni care, poate, ne apreciaza atat de mult incat sa nu vrea sa dea mai departe acele vorbe urate. Sa nu le mai spunem oricui, oricand.

S-ar putea sa se intoarca si sa ne manance.

Foto: Privacy by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet