Nu, nu avem timp
Suntem intr-o permanenta fuga, uitand sa sunam oameni dragi. Amanam intalnirile cu prietenii pentru ca a intervenit o intalnire de business care nu poate fi amanata. Trec luni intregi pana ne programam excursiile la parinti, cand e atat de simplu sa ne urcam in masina si sa mergem sa-i vedem. Asteptam din Paste in Craciun ca sa vizitam oameni care, de altfel, sunt la 10 minute distanta si ne ascundem in caselele noastre cand n-avem chef de oameni, fara sa inchidem Tweetdeck-ul sau Facebook-ul.
Facem toate astea pentru ca “avem timp” sa recuperam. “Termin proiectul asta si jur ca imi sun prietena din liceu sa iesim la o cafea si sa recuperam”. Asta imi zic de vreo 2 luni incoace, insa am inceput sa imi scriu mailuri cu ea, ca de vazut nu ne mai prea vedem. Imi spun de alte cateva luni ca o sa imi fac timp sa ma gandesc la viitorul meu personal, nu profesional, pentru ca niste decizii se impun. Am lasat totul deoparte si cand sunt intrebata ce mai fac nu stiu ce sa raspund, pentru ca eu, personal, nu mai fac nimic. Fac doar profesional.
Ieri am vorbit cu fratele maica-mii la telefon. M-a intrebat ce fac. Eu i-am zis ca muncesc, iar el ma intreaba, senin: “da’ ce, ai vreo 6-7 copii pe care sa ii hranesti? Mai distreaza-te si tu, c-o sa-ti para rau de timpul asta cand o sa ai un copil.” N-am vrut sa-i spun ca eu sunt o norocoasa, pentru ca muncesc si ma distrez in acelasi timp, dar as fi vrut sa ii spun ca mi-e dor de el. N-am facut-o si acum imi pare rau.
Vreau sa merg sa-mi vad bunicul, dar de cate ori trec prin Sibiu in graba, am timp doar sa-i vad pe ai mei si pe sora-mea. Intotdeauna spun ca am cand sa merg data viitoare, ca pot sa il sun oricand, ca voi sta mai mult cu el, ca doar am timp. Si las timpul sa treaca, ocupandu-ma cu altele.
Acum ceva vreme, relatia dintre mine si un om cu care mi-am petrecut copilaria si adolescenta s-a clatinat. A fost o chestie de familie, iar niste decizii luate de parintii mei s-au rasfrant asupra mea. Om matur fiind, am facut tot posibilul sa nu intrerup legatura si sa-l vizitez ori de cate ori am putut. Din pacate, distanta, nepasarea si faptul ca ne credem nemuritori au lasat sa treaca niste alti ani peste noi, dar revederea de acum cateva luni a fost suficienta pentru a se ierta tot. Am plecat atunci de la el cu promisiunea ca ne vom revedea, ca vom vorbi la telefon, ca vom recupera.
Dar n-am mai avut timp. Si timpul lui s-a sfarsit.
Tweet
De retinut.
Imi pare rau pentru pierderea ta.
Stii, nu e tarziu sa iti suni unchiul sa ii spui ca iti e dor de el.
Cand a murit taica-miu mi-am zis ca n-o sa o sa fiu mai prezenta in viata celor din familie. Fizic n-am prea reusit (e drept ca distanta isi spune cuvantul), dar macar vorbim mai des…
E trist dar din pacate o data cu maturitatea momentele astea apar destul de des. Te inteleg!
Nebu, condoleante (banuiesc ca despre asa ceva este vorba). Asa e, muncim ca prostii, mai ales ca ne si place jobul si uitam sa ne bucuram de viata sa iesim din casa si sa ne vedem cu oameni dragi. Si eu am o mana de oameni la care tin si cu care abia apuc sa stau un ceas la taclale.
Da, asta e, macar sa vorbim mai des…
Multumesc. Stii, daca ar fi atat de multi oamenii aia la care tinem…da-s putini si nici pentru ei nu ne facem timp.
Și bănuiesc că în continuare nu ai timp.
Probabil șocul nu a fost suficient de mare. Din păcate am avut parte de șocul cel mai mare posibil de acest gen și, de atunci, familia și cei dragi au devenit numărul 1 pentru că știu că apoi îmi voi reproșa din nou că nu am avut timp.. Și nu voi mai avea scuze.
cine-i harnic si munceste, ori e prost ori nu gandeste.