O poveste despre munca

Sambata seara, fiind in vizita la niste prieteni pe care nu ii mai vazusem de ceva vreme, am intrebat, in treacat despre o prietena comuna, despre care nu mai stiam mare lucru (desi, intr-o vreme, eram foarte bune prietene). Raspunsul a fost ceva de genul: “A, ne-am intalnit la ziua lu’ cutare, amu ii si nevasta de mare scula prin politie are o slujba de jurista la trustul X si nu ne mai baga prea mult in seama.”

Evident, asa cum ii sade bine romanului, ne-am apucat de disecat pe subiect. Cum o ajuns ea sa taie si sa spanzure pe acolo, cine o bagat-o in firma, cine o tinut-o ca sa se ridice si alte chestii de genul asta. Amu, fata aia, dupa cum am zis, mi-o fost apropiata acum cativa ani. Avea (si are) ea defectele ei, dar niciodata nu am considerat-o ca fiind o femeie proasta. Facultatea de drept a terminat-o cu o medie fulminanta, o stiam de studioasa asa ca nu m-am mirat cand si-a luat licenta cu 9 si ceva si, de asemenea, nu m-am mirat nici cand am auzit ca s-a angajat asistent al juristului din marele trust.

O vreme a stat asistenta, desi facea si munca sefului ei. Apoi, s-au prins aia din firma cum sta treaba si l-au catapultat pe ala, lasand-o pe ea in locul lui. Si da-i si munceste. Ca-s convinsa ca n-o tin aia doar asa, ca are par frumos. De cate ori am vorbit cu ea, rar ce-i drept, era ba la tribunal, ba la birou (la 8 seara), ba in delegatie pe nu stiu unde. Deci fata munceste.

Insa impresia generala este “a bagat-o ma-sa acolo, ca-i piloasa” sau “a avut noroc si au remarcat-o aia ca munceste”. Da, e adevarat, nu si-a gasit job-ul asta prn metode traditionale, insa faptul ca ajuns un om important in firma aia i se datoreaza ei si numai ei. Faptului ca a muncit, ca a invatat, ca a aratat ca poate.

E usor sa intri undeva cu pile. Mai greu e insa sa ramai acolo si sa incerci sa urci. Pentru ca nimeni nu te tine daca nu dai randament.


6 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *