- E luni. Bleahhhhh….

- Sambata am fost in Bierhaus, la clubul de joc. Am ras de m-am imprastiat, jucand Uno pana la 2 noaptea. La un moment dat, atat de tare radeam, ca aproape m-am inecat de ras. Horia stie. Si Rob la fel.

- Azi am rezolvat cu “noaptea dintre ani” (ce ma irita expresia asta). E o premiera, avand in vedere ca de vreo 15 ani incoace, ma hotarasc undeva intre 28 si 30 ianuarie decembrie, adica.

- Ma intreb de ce cracu’ meu Shupap asta (Stefan Banica, pentru neinitiati) are concerte la care-i full de fiecare data. Info Pro are un concurs stupid cu premii in bilete la concertul (concertele, ca-s nenumarate) de Craciun al lui Shupap. Chestia idioata e ca le pune pe fetele alea care suna sa urle ca si cand ar fi la concert, ca sa-si merite biletul. Scot alea niste oracaieli de te ia instant durerea de cap: “yyyyeeeeiiii, Stefaaaan, ce bine-mi pare ca te vaaaaddd!!”. Penibil.

- Nush ce stiti voi, dar 2 grade in Timisoara inseamna frig, nenica. Si daca mai bate si un alizeu de ala fin, vai de sufletelul alora care se avanta pe sub cerul liber.

- NU VREAU ZAPADA!!! E clar?

- Am vazut un film care m-a bagat in sperieti, la propriu: “I know who killed me”. M-am uitat abia la jumatate din el, cu lumina aprinsa, pe ecran mic si cu un ochi la Echofon. Mno.

- Peste tot numai colinde, Mos Craciuni, zurgalai, sanii, globuri, becuri stralucitoare, veselie. Hah.

- Sa mai si muncim. Zic.

A inceput asfixierea. Vin sarbatorile de iarna si tot producatorul de diverse chestii trage tare sa-si scoata parleala pe tot anul. Oferte, promotii, cadouri, concursuri si alte cele ne invadeaza televizoarele, strazile, calculatoarele, locurile de relaxare. Magazinele sunt decorate care mai de care cu beculete, stelute si coroanite de brad, iar pe la boxe se aud colinzi sau evergreenuri de Craciun. Deja oamenii se intreaba unii pe altii: ce faci de sarbatori? dar de revelion?

In curand va incepe goana dupa mancare. Magazinele vor fi pline de oameni care vor alerga ca disperatii de la raion la raion, cumparand mancare pe care o vor arunca dupa ce trece Craciunul. Si pe care o vor cumpara din nou, doar ca s-o arunce dupa ce se termina petrecerea de An Nou. Pentru ca la asta ii sta romanului mintea, sa se ghiftuiasca, sa-si puna pe masa de tot felul (despre care stie sigur ca nu le poate manca) si apoi sa ajunga la spital din cauza mancatului excesiv.

Incerc sa regasesc atmosfera sarbatorilor, placerea de a cauta cadouri pentru cei dragi, sentimentul de nerabdare pe care il aveam gandindu-ma ca voi impodobi bradul impreuna cu familia mea, dar nu reusesc. Pana si vremea de afara parca se incapataneaza sa-mi arate ca timpurile s-au schimbat. In loc sa ninga, ploua de rupe. Si parca nici la cadouri nu ma mai gandesc.

Primul cadou de la Mosu’ de care imi amintesc, a fost o pereche de patine. Albe, din piele, noi (!!!), cu lama ascutita si lucioasa. Eram inlemnita, nici nu stiam cum sa reactionez, am sarit la tata si l-am strans in brate, pe mama la fel, dar momentul a trecut repede, pentru ca vroiam sa incerc patinele cele noi. Atunci, nu mai suporta amanare. Era, cred, 7 dimineata, in ziua de Craciun. Tata, bietul de el, n-a avut ce face decat sa se imbrace si sa iasa cu mine pe strada. Atunci nu erau atatea masini si puteam sa “ma dau pe gheata” in voie. Nici nu stiu cate vanatai mi-am facut in incercarea mea de a invata cat mai repede sa stau “copacel” pe patinele mele cele noi. Am purtat patinele alea timp de cateva ierni, pana cand tata mi-a spus ca ar trebui sa-mi taie piciorul ca sa-mi mai intre in gheata