Daca esti trist, spune cuiva

Banuiesc ca a aflat deja toata lumea ca actorul Robin Williams a murit in aceasta dimineata. La el acasa, cauza mortii fiind “asfixiere”. E o veste extrem de trista, mai ales ca, se pare, e sinucidere. Una care nu-i surprinde foarte mult pe apropiati, ei stiind ca actorul suferea de ceva timp de o depresie majora.

Nu vreau sa vorbesc despre tristetea vestii. Eu o sa mi-l amintesc mereu ca fiind omul care m-a facut cel mai tare sa rad, prin spectacolele de stand-up comedy vazute din 2004 incoace. Insa, ideea principala ramane asta: indiferent cat de vesel e un om, cat de puternic pare, poate sa duca o imensa tristete in spate. Una clinica, nerezolvabila altfel decat prin tratament, grija si afectiune de la cei din jur.

In iarna lui 2008 am avut o depresie catalogata drept “atipica”. Nu, nu eram eu speciala, asa se numeste tipul de depresie care m-a “atacat”. Habar n-am avut ca sunt bolnava, mi se parea doar ca trec printr-o perioada mai grea a vietii. Nu puteam sa adorm seara decat foarte tarziu, iar dimineata abia reuseam sa deschid ochii si sa ma conving sa ma ridic din pat. Mancam putin spre deloc, orice gand la mancare provocandu-mi greata, chiar daca imi era foarte foame. Nu eram in stare sa iau niciun fel de decizie in ceea ce priveste viitorul meu, asteptam sa se intample ceva maret si problemele sa se rezolve de la sine. Nu voiam sa ies din casa, o faceam cu mare greutate, chiar daca “a iesi din casa” presupunea doar mers pana la magazinul care se afla perete in perete cu mine. Daca voiam sa citesc ceva, citeam o pagina in 20 de minute; poate ma mai uitam la cate un film, dar imi era imposibil sa ma concentrez pe subiect, oricat de simplu ar fi fost de inteles.

Eram trista, fara motiv. Imens de trista. Cu plansete cu sughituri de trista, fara sa am habar de ce mi se intampla asta. Mai aveam cate un moment de fericire maxima, tot asa, fara motiv. Dintr-o extrema in alta, in decurs de cateva secunde. Era groaznic.

Din fericire pentru mine, am inteles ca trebuie sa vorbesc cu cineva despre asta. Aveam (si am) o prietena psiholog care a inteles rapid prin ce trec si, pe langa sesiunile de terapie obligatorii, m-a invatat cum sa lucrez cu mine sa trec peste. Sa fac sport mult, sa incep sa ies din casa la plimbari lungi, sa-mi vad prietenii, sa scriu ce simt, sa vorbesc cu oamenii dragi, sa muncesc cat pot de mult ca sa-mi tin mintea ocupata.

N-a fost usor deloc. Uneori, aveam senzatia ca n-o sa reusesc niciodata. Ca, in ciuda eforturilor mele, tristetea mea ramanea acolo, pregnanta, apasatoare. Nu mai stiu exact cand s-a intamplat sa-mi fie din nou bine, dar stiu ca identificasem sursa si cum pot sa fac sa nu-mi mai dea vreodata viata peste cap.

Depresia e o boala reala. Se ascunde in momentele in care stai langa oameni dragi, dar loveste atunci cand esti singur si nu te mai poti ascunde de gandurile tale. E o tristete neinteleasa, pornita de la temeri pe care le porti in tine de prea multa vreme si pe care, daca nu le lasi sa moara, n-o sa te lase sa traiesti. Nu poti iesi singur din asta. Ai nevoie de oamenii aia din suflet sa fie langa tine si, in functie de cat de adanca e tristetea, de ajutor specializat, de un psiholog care sa te puna inapoi pe drumul cel sanatos. De foarte multa disciplina, lucru extrem de greu de facut atunci cand nu-ti mai pasa de nimic.

Jimmy Kimmel spunea mai devreme, pe Twitter:

Robin was as sweet a man as he was funny. If you're sad, please tell someone.

— Jimmy Kimmel (@jimmykimmel) August 11, 2014

Daca te simti trist fara motiv, spune cuiva. Nu sta singur, nu te adanci in tristete. Vorbeste. Trateaza-ti depresia ca si cand ai avea o durere de stomac sau de masea. E la fel, doar ca nu iti e bolnava o bucatica din corp ci o bucatica din minte.

Despresia e o boala mortala. Nu, Robin Williams nu s-a sinucis. L-a ucis depresia.

Foto: Depression by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)

Tweet