De-a lungul prea minunatei mele calatorii in lumea muncii, s-a intamplat de foarte multe ori sa am pozitie de conducere. Amu, asta nu era o problema, doar ca diferenta de varsta dintre mine si subalternii era minima, deloc, sau chiar am avut subalterni cu experienta mai mare si ani mai multi decat mine. Doar ca, se pare, aveam materialul care se cerea pentru a da ordine.

Nu ma simteam intotdeauna foarte confortabil sa fiu aceea care trebuie sa le spuna altora ce sa faca, mai ales ca firea mea e una vesela, iar seful ar trebui sa fie sobru si acru mai tot timpul. Avand in vedere ca lucram cu oameni tineri si foarte tineri, mi se parea nepotrivit sa am atitudine de tiran. Totusi, erau momente in care trebuia sa ma impun, pentru ca, la randul meu, eram trasa la raspundere pentru diverse chestii. Si uite asa, am inceput sa ma invat sa aplic penalizari, sa pun oamenii sa munceasca suplimentar atunci cand e cazul etc.

Curios e faptul ca au fost foarte putini aceia care nu faceau diferenta intre mine cea de la munca si cea din iesirile pe care le mai faceam cu gasca de la munca. Pricepeau ce responsabilitati am, in calitate de sef al lor si relaxarea pe care o afisez cand nu suntem la munca. Poate ca am dat numai de oameni inteligenti, chiar am fost norocoasa din punctul asta de vedere.

De ce scriu toate astea? Pentru ca, de curand, am fost oarecum uimita de atitudinea unui colaborator, care, desi poseda inteligenta necesara, nu a stiut sa faca diferenta intre tonul folosit pe messenger si tonul oficial, de munca, al unui e-mail trimis in calitate de project manager ce ma aflu.

Si acum ma intreb, e chiar atat de greu sa intelegi ca un ton oficial nu inseamna neaparat tras la raspundere? Ca hlizitul pe messenger e ok, ne “simtem bine”, dar cand e vorba de munca si alte chestii asemanatoare, tai in carne vie. Mai ales ca e vorba de un proiect care se intinde de luni de zile, din diverse motive.

Mno, oi fi io mai rea, asa, de felul meu…

Traim niste vremuri cam rahatoase, asa. N-au trecut trei saptamani de cand am fost anuntata ca nu-mi mai primesc salariul si parca deja incep sa simt. Pe de alta parte, fac destule chestii extra job care sa-i suplineasca lipsa, iar asta e un lucru bun. Plus ca, mi s-a marit comisionul datorita faptului ca nu mai primesc suma aia fixa pe luna, ceea ce inseamna mai mult stress, dar si mai multe beneficii.

Vara pare ca se arata deja si asta e inca un lucru care ma face fericita. Anul trecut m-am plimbat prin toata tara, pe la festivaluri, statiuni si alte cele, in city break-uri, ca nu mi-am luat concediu, n-avea rost. Probabil ca si anul asta voi face la fel, ma voi duce unde vad cu ochii, iar concediul mi-l voi face la Sziget, la festival. Iar cu plimbatul, incep chiar de vineri, plec la Sibiu, la Festivalul International de Teatru, chestie care ma bucura enorm.

Dracii mi-au mai trecut (pentru o vreme), iar acum, toate intamplarile din cauza carora am fost foarte suparata, imi provoaca amuzament datorita reculului postului pe care l-am scris.

Saptamana trecuta am aflat ca un prieten drag va face naveta intre Timisoara si Bucuresti pentru cel putin un an de zile si ma gandeam ca, daca acum ne vedem rar, apai de acum inainte nu ne vom mai vedea deloc. Ca stiu si eu cum e sa faci naveta si cat de multa oboseala se acumuleaza, ca nu-ti mai vine sa iesi din barlog, cand ajungi acasa. Dar banuiesc ca, daca suntem prieteni, ne-or ajunge si niste discutii la telefon, pentru o vreme…

In concluzie, panica a trecut. Recunosc, am fost destul de speriata in privinta viitorului meu financiar, avand in vedere ca domeniul in care prestez e cel mai afectat de criza. Dar mi-am dat seama ca pot face multe alte lucruri si ca, atata timp cat muncesc in loc sa ma plang, n-o sa se intample nimic rau.

Ceea ce va doresc si voua.

A trecut ceva vreme de cand n-am mai publicat un tutorial. Mno, n-am mai avut nici o povata pentru badaranii din jurul meu (sau din jurul altora), in asa fel incat sa le desavarsec badarania. Azi, asa, ca de weekend, m-am gandit sa dau niste sfaturi oamenilor care se auto invita peste tot. Lectura placuta.

Auto-invitatul perfect trebuie sa respecte niste reguli de baza. Ca nu-i usor sa fii auto-invitat o viata intreaga.

1. Invata-te sa suni insistent. Ce daca nu ti se raspunde la telefon prima oara? Nici a doua? Suna pana cand ti se raspunde, tu ai ceva de spus sau de intrebat si omul ala n-are voie sa aiba treaba. Cand, in sfarsit, iritat de telefoanele tale, iti raspunde si iti spune ca are ceva de facut, asigura-te ca stie cat esti de suparat ca te-a lasat sa suni de 10 ori.

2. Intreaba-ti amicul/amica ce face mai tarziu. Daca ti se raspunde vag, insista, ca tu tre sa stii ce faci deseara. Nu conteaza ca n-ai fost invitat, n-are importanta ca ti se spune clar ca nu ai ce sa faci acolo, tu tre sa stii. Eventual, sa-ti si exprimi regretul ca nu poti sa mergi, daca asta se intampla.

3. Mergi acasa la amicul/amica ta oricand. Asta inseamna la orice ora. Cand ajungi, aplica zicala: “Da-mi si mie un foc, ca as fuma o tigara si mie- o foame de mor de sete, iar n-am unde dormi la noapte”. Da iama prin frigider, bea tot sucul, da-i naibii pe restul, ca or avea bani sa-si cumpere.

4. Intotdeauna sa te plangi ca n-ai bani. Sa fie clar asta, tuturor, ca tu niciodata nu ai tigari, bani de suc, de cafea sau de pus la gramada cand se mananca pizza la comanda. Plm, ii criza si pe tine te arde asta cel mai tare, iar restul nu conteaza. Daca te plangi ca esti fara bani, amicii tai se vor invata cu asta si, de la un moment dat, n-o sa-ti mai ceara sa platesti nimic. Si o sa poti sa mergi intotdeauna, la fiecare acasa, cu mana goala.

Ma opresc aici cu sfaturile, ca nu vreau sa fiu mai rea deca am fost pana acum (yeah, right). Insa sunt satula de oamenii care se auto-invita peste tot. Sa nu ma intelegeti gresit, nu e vorba doar de oamenii care vin in casa mea, ci si de aceia care mai apar pe la prietenii mei pe acasa sau care apar peste tot, fara sa fie chemati, doar ca sa imi mai spuna o data ca nu au bani, ca-s saraci, ca “da-mi o tigara” etc.

Si cu asta, va urez un weekend minunat

Ma povesteam cu un prieten pe messengerul nostru de toate zilele. Care prieten, imi povestea cu naduf cum unul dintre cei mai buni prieteni ai lui i-a intors spatele atunci cand avea cea mai mare nevoie. Cred ca stim cu totii povestea, am trait-o pe pielea noastra cel putin o data.

Ceea ce este foarte grav in aceasta poveste speciala, este ca acel prieten nu ar fi ajuns sa fie acolo unde e acum fara ajutorul oamenilor din jur, in mod special al prietenului meu. Da, in orice prietenie exista suisuri si coborasuri, doar ca asta ar trebui sa intareasca, nu sa destrame o prietenie.

Ma intristeaza foarte tare chestiile astea, mai ales ca ma simt fara putere si nu pot sa zic nimic sa-mi fac prietenul sa zambeasca. Simte aceeasi amaraciune pe care am simtit-o si eu atunci cand prietenia mea de 7 ani s-a dus pe apa sambetei doar pentru ca ea se casatorise, iar sotul ei a considerat ca prietenii lui sunt mai importanti decat prietenii ei. Nu spun ca eu as fi fost prietena perfecta, ca eu n-am facut greseli in relatia cu ea, doar spun ca a fost pacat sa se arunce la gunoi atata timp si atatea intamplari traite impreuna.

Pentru ca imi doresc foarte mult sa il fac sa se simta mai bine, as vrea sa va rog pe voi, cei care ma cititi, sa ii spuneti de ce nu ar trebui sa sufere pentru un om care si-a permis sa le calce prietenia in picioare. Eu o sa ii trimit link-ul pe messenger, ca nici nu stiu daca stie ca am blog

Acum fix doi ani scriam primul post pe blog, pe atunci pe platforma Wordpress. Primul om care a stat sa-mi explice cum vine treaba cu scrisul a fost Cetin, iar Dani a fost omul care m-a adus pe domeniul propriu si m-a scapat de toate bataile de cap despre hosting si alte cele.

Le mutumesc si lor si voua, ca de la 2 cititori pe zi am ajuns la cateva sute bune. Am si hateri, deci se poate spune ca am intrat in randul bloggerilor adevarati.

La multi ani tie, blogule!

Cateodata am impresia ca noi ne dorim lucruri doar din cauza ca probabilitatea ca ele sa se intample e atat de mica, incat indeplinesc din start conditia de “utopie”. Banuiesc ca fiecare dintre noi si-a dorit, la un moment dat, sa conduca o masina, sa cucereasca pe cineva, sa locuiasca intr-un oras in care sa participe la evenimente culturale etc.

Da, astea erau, in mare, dorintele mele. Parte din ele, bineinteles. Pe la 29 de ani mi-am luat, in sfarsit, carnetul de sofer, iar daca in primele luni nu vroiam sa las volanul din mana, acum nu stiu cum sa fac sa-i las pe altii sa conduca. Cand m-am mutat in Timisoara, ma gandeam ca o sa merg la Opera macar o data pe luna. Am fost exact de doua ori. De teatru nu mai vorbesc, cred ca am fst la 3 spectacole in 4 ani.

Acum doi ani siceva, ma plangeam ca la noi nu se face stand-up comedy. Ca nu vin trupe sau daca vin, vin foarte rar. Acum sunt spectacole cel putin o data pe luna, daca nu mai des. Si daca inainte nu lipseam de la nici un spectacol, acum nu mai pot tine ritmul cu ele si lipsesc de multe ori, cu gandul ca merg data viitoare.

Insa nu inteleg o chestie. Cand e vorba de dezvoltare profesionala, nimic nu e prea mult sau prea des. Am auzit destul de multi timisoreni plangandu-se ca la noi nu se tin seminare si workshop-uri specializate pe marketing, online sau nu. Ca pe noi nu ne baga nimeni in seama si ca ne chinuim prea tare sa fim recunoscuti la nivel national. Insa cand o persoana de specialitate vine sa discute liber despre ceea ce ne intereseaza pe multi dintre noi, ne facem ca n-am auzit nimic. Oare suma de 100 de lei sa fie cea care ii tine in casa pe toti? Probabil ca, pe criza asta, 100 de lei sunt foarte multi bani (si pentru mine sunt), dar cred ca a investi in viitorul personal nu e o alegere atat de rea.

Si uite cum ne-am dorit, se intampla, dar reactionam ca un caine care fuge dupa roata unei masini: cand o prinde, nu stie ce sa faca cu ea.

In weekend-ul care a trecut, am avut parte de prima petrecere surpriza din viata mea. Da, ma’, am ajuns la varsta asta si nimeni nu s-a gandit vreodata sa-mi faca asa o surpriza, desi eu am organizat destul de multe de felul asta.

Va spun ca mi-au dat lacrimile si nu stiam pe cine sa pup mai intai, ca nici nu realizam cine e pe acolo. Ia uitati voi moaca pe care o aveam cand i-am vazut pe toti stransi:

Iar in spatele mei, ii vedeti pe cei doi care au pus la cale toata chestia asta, si au facut-o atat de bine incat eu n-am banuit absolut nimic.

Va multumesc din suflet Raul, Cristina, Andreea, Cezar, Dan, Alex, Casandra, Bogdan, Crina, Horia, Richie si Daniel, mi-ati bucurat sufletul.

PS: aici sunt toate pozele. Multumesc Andreea

Mini excursia mea de zilele astea nu s-a sfarsit atat de bine pe cum a inceput. Dupa o vizita la Cluj, a trebuit sa plec de urgenta la Sibiu, ca masina pe care o conduceam a trebuit sa fie pusa pe un trailer si trimisa in Germania, pentru ITP. Mno, asa-i daca ai masina inmatriculata la nemti. Pe de alta parte, o sa am o masina beton cand va veni inapoi, ca acolo nu da nimeni spaga sa treaca verificarea.

O trebuit sa ma intorc cu autocarul, autocar care venea de la Botosani si avea destinatie finala Timisoara. Sa stiti ca nu-i atat de rau intr-un autocar plin de moldoveni. Toata lumea a fost cuminte si s-a uitat la filmul cu Steven Segal (mno, nush exact care era, asa ca nu pot da detalii), iar dupa aia, toata lumea a luat somn.

Odata cu excusia asta am invatat multe lucruri. Sau mi-am reamintit altele. Am regasit un vechi si bun prieten, cu care am avut o discutie asa de faina, ca aproape ca nu-mi pare rau de timpul pierdut, cand ne vedeam si nu aveam timp de discutii. Si, desi noi am vorbit mult si deschis, am plecat cu un gust amar si plina de tristete, pentru ca amandoi am observat cat de mult se schimba oamenii atunci cand nu mai sunt amenintati de lipsuri sau cand nu mai au nevoie de ceilalti.

Mi-am dat seama, din nou, ca o sora nu se compara cu nici un prieten, oricat de vechi si de apropiat ti-ar fi. Ca numai sora-mea o putut sa ma scoata din starea de mega rahat in care eram, prin grija deosebita pe care mi-a purtat-o si prin faptul ca s-a dat peste cap sa pot pleca din Sibiu atunci cand a trebuit sa plec.

Am ajuns acasa. Da, acasa e Timisoara, desi as putea sa spun la fel de bine ca acasa inseamna el, de cele mai multe ori. Sunt feircita, desi stiu ca ma asteapta niste luni nu foarte bune si ca voi avea mult de tras pentru ceea ce imi doresc. Dar o sa le iau pe toate pe rand pentru ca sunt cu coloana dreapta si privesc drept in fata.

Weekend placut!

Cum sa va zic io: am asa multa treaba zilele astea. Na, ca v-am zis. Programul e cam asa, nu in cea mai mare ordine:

- StudentFest-ii m-au convocat sa le vorbesc despre neste trebi, in perioada 10-16 mai. Spun perioada, pentru ca nush cand o sa vorbesc, nush despre ce, dar sper sa am cui, ca sunt in masura sa-mi dau cu parerea (nu-i asa?), alaturi de Ovi Sirb.

- Maine (aka miercuri) plec la Cluj, cu treaba. Probabil ca ma voi adapa la Irish Pub, tot acolo ma si hranesc, no, deci oi fi pe acolo maine seara. N-o sa-mi pot lua laptopul cu mine, ca-i usor stricat, asa ca ne citim, cred, cand ma intorc.

- In weekend stau acasa, dar nu singura, sper.

- Pregatesc o chestie misto impreuna cu Fratelli Timisoara, care sper sa iasa mai fain decat exista deja in mintea mea. Se lasa cu niste concerte si jam session-uri cu mari nume de la noi si de aiurea. Mai un concert clasic, o piesa de teatru si mutam pe malul Begheului toata suflarea culturala timisoreana. Cum suna?

Deci, drum bun mie!

De vreo saptamana incoace (poate si mai bine) se tot vorbeste despre banii lipsa la achitarea notei de plata a unei intalniri intre bloggeri. Io n-o sa-mi mai dau cu presupusul, n-am fost acolo pana la final si nu pot decat sa banuiesc ce s-a intamplat. Cert e ca absolut toti cei care n-au fost de fata au avut ceva de comentat: ba ca toti suntem niste jigodii, ba ca bloggerii timisoreni sunt nesimtiti etc.

Ba, e asa de usor sa stai pe margine si sa razi de aialalti. E asa de usor sa acuzi pe cineva de o chestie reprobabila, pentru, nu-i asa, tu esti fara pata, n-ai gresit in viata ta, esti model deontologic al profesiei pe care o practici si un om integru, un model pentru toti cei din jurul tau. Ai fost primul la coada cand s-a brevetat inteligenta, iar noi, cei multi si prosti nu putem decat sa ne aplecam umili in fata persoanei tale, o, tu*, Dumnezeule.

S-au intamplat cateva chestii la Arsenal Park pe care n-o sa le dezvolt aici, pentru ca nu se merita. Atata doar ca, pentru prima oara, am ajuns acasa avand un gust amar care nu s-a estompat pana acum si nici nu cred ca se va intampla prea curand. Au fost oameni care au gresit unele chestii, care au recunoscut si care si-au cerut scuze si au facut tot posibilul ca acele scuze sa ajunga unde trebuie. Din pacate, nu a fost cazul tuturor celor de acolo, iar asta mi-a provocat niste mari dezamagiri. Si nu, nu-mi permit sa folosesc apelativul “retarzi”, intre prieteni si sunt cu atat mai dezamagita ca s-a putut crede asta, vreodata, chiar si in gluma. Dar no, e bine ca stim sa criticam si sa ne dam cu presupusul.

Dar, am mai spus, noi sa fim sanatosi, ca doar nu tre sa stau in casa cu toti oamenii pe care ii intalnesc in viata asta. Si in ciuda unor mici chestii suparatoare, am avut un weekend bestial, pentru ca oamenii din locul ala au facut absolut totul ca noi sa ne simtim extraordinat. Si au reusit.

* tu = toti comentacii care nu au altceva de facut decat sa caute paiele din ochii celorlalti, doar ca nu le vad din cauza barnelor din proprii ochi.