Respirație

De ceva vreme încoace mă gândesc destul de mult la un articol pe care l-am citit în 2014 și la care tot revin. Îl citisem imediat după ce-am împlinit 35 de ani, o vârstă la care se presupune că știi care ți-e direcția în viață. Eu habar n-aveam și, cu ocazia textului, am observat că nici alții nu știu mai bine decât mine. „Nimeni nu știe ce face” mi-a devenit un soi de mantră de atunci, una spusă ori de câte ori simt nevoia să fiu prea critică cu mine.

Dacă anul trecut a fost unul greu, anul ăsta e unul al așezărilor de tot felul. Bine, poate „așezări” e mult spus, mai degrabă conștientizări că e ok și să fiu obosită, stresată, confuză sau antisocială. Și, mai ales, că e ok să spun asta celor pe care-i întâlnesc, nu toată lumea așteaptă de la mine să fiu supererou.

Aseară am spus cuiva că am nevoie să-mi curăț oalele de grăsime și apoi să le așez în dulapuri. Să fac curățenie, pentru că prea mult timp am întors capul de la mine și am rămas ancorată în muncă. Uneori am impresia că munca și viața personală sunt același lucru, dar tot uneori mi se deschid ochii minții și îmi dau seama că a gândi așa e o mare prostie.

E minunat sentimentul ăsta. Ăsta de liniște în cap, de zâmbet pe interior, de „e bine, sunt bine, în sfârșit e exact ce trebuie”. Da, am reînceput munca la turație maximă, dar starea mea nu diferă foarte mult de cea a lui Marie din Aristocats.

A venit toamna peste mine, val-vârtej, și m-a așezat cu tot cu frunze zburătăcite undeva pe o bancă, de unde să pot vedea apusul. Și răsăritul câteodată, cu o cafea în mână și cu melodia asta de mai jos lipită de creieri.

Photo credit: Emil9497 Photography & Art on Visual hunt / CC BY-NC-ND

Tweet