De-acum e teamă

shadows-of-hands-and-humans-in-gloomy-room Locul ăsta, care până nu demult era locul meu de dat cu capul/iubit/frumos și altele a devenit foarte frustrant. Îi simt apăsarea în fiecare zi, e o voce în capul meu care-mi tot spune „scrie, scrie, scrie”. Adevărul e că orice aș scrie în perioada asta nu-mi poate ascunde teama pentru ziua de mâine.

Da. Mi-e teamă. Citesc zilnic despre ororile care se întâmplă în țara asta și, pentru prima oară de când mă știu, mă gândesc serios unde să plec, unde aș putea-o lua de la capăt. Nu de muncă mi-e teamă, deci una dintre probleme e rezolvată. Pot să fac orice, de la spălat vase la a crea strategii de comunicare pentru orice trebuie vândut.

Nu scriu pentru că nu mai știu să văd binele din ceea ce mă înconjoară, așa cum îmi propusesem la un moment dat. Văd doar așa:

– ortopedul din Iad, lipsit de orice urmă de regret pentru viețile distruse ale copiilor operați de el (plus o agenție de ”pr” care trage prin noroi tot ceea ce înseamnă meseria asta); apropo, știți ce rău e să trebuiască să mergi la ortoped pentru o problemă delicată într-un moment în care și meseria acestor doctori are de suferit enorm la capitolul imagine?

– conducători ai țării care iau decizie dezastruoasă după decizie dezastruoasă, toate îndreptându-se spre un singur lucrur: o țară în faliment.

– niște instituții ale statului care vor să jecmănească pe oricine își plătește corect taxele și impozitele.

– tâmpiții care se iau la bătaie la televizor și alți tâmpiți care râd și fac mișto că unii se iau la bătaie la televizor; e absolut înfiorător de tristă hăhăiala pe acest subiect, ar trebui să fim cu toții revoltați.

– elevii controlați în ghiozdane, la început de an școlar, Doamne feri să aibă ceva manuale neaprobate de analfabetul care se numește ministru al educației; e ilegal, băi florilor, nu tre să fii părinte ca să-ți vină să ieși în stradă să urli până te lasă vocea.

– stăpânii de sclavi de la Berevoiești (aici detalii) care au primit pedepse cuprinse între 3 și 5 ani; pentru că au ținut captivi niște oameni, i-au bătut crunt, nu le-au dat mâncare sau apă etc. au primit între 3 și 5 ani, da?

Și astea-s doar din ultima săptămână.

Pe lângă toate astea, lumea din jurul meu se schimbă. Vizibil. Oamenii. Cei care erau vocali până mai ieri, încep să tacă și să se integreze în sistem. Că doar și gura lor trebuie să mănânce o pâine. Nu mai vorbim pentru că nu cadrează, nu ne mai vin contracte mai apoi. Nu mai luptăm pentru că oricum nu ne vede nimeni. Nu mai facem pentru că oricum e inutil.

În iarnă i-am văzut și ne-au văzut că i-am văzut. Acum, ne-am risipit. În concedii, prin viață, care încotro. Și aproape toți ne gândim să plecăm din țară.

Inclusiv eu. Pentru că acum mi-e teamă.

Photo via Visualhunt.com


7 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *