Sunt tolerantă când mă aflu printre oameni toleranți

În urmă cu două zile, pe 9 octombrie, a avut loc o întâlnire a coaliției pentru familie cu oamenii din Timișoara. Întâlnire care i-a avut ca protagoniști pe Kim Davis, funcționar al primăriei unui oraș din statul american Kentucky care a refuzat să încheie o căsătorie între două persoane de același sex (și a fost închisă câteva zile pentru asta), pe Harry Miheț (român avocat stabilit în SUA, și încă un domn căruia nu i-am reținut numele.

Am vrut să merg la întâlnire. Pe cuvânt că am vrut, m-am sucit și m-am învârtit toată ziua. Am decis să nu merg tocmai pentru că nu sunt atât de tolerantă pe cât mă cred. Pentru că argumentele acestor oameni mă scot din sărite și aș fi ajuns să fiu exact cum sunt ei la întâlnirile la care intervin, plini de venin și de lipsă de dorință de ascultare. Am vrut să ies din bula mea de oameni toleranți și deschiși la minte, dar n-am fost capabilă să mă duc de bună voie într-un loc în care vorbitorii pun la bătaie argumente biblice și dispreț vădit față de cei care sunt altfel decât ei. Am urmărit ulterior live-ul, fiecare minut din el. Dacă aveți puțină vreme, e interesant de văzut, îl găsiți aici.

(Totuși, nu pot să nu mă întreb dacă toată nebunia asta de prin țară nu e decât o altă modalitate pentru cei care sprijină cultele religioase neoprotestante (penticostalism, baptism etc.) să strângă mai mulți adepți. Nu pot să nu observ implicarea lor tot mai mare în toată povestea asta cu referendumul pentru modificarea Constituției României. Implicarea aduce după ea un amestec împotriva convingerilor religioase pe care tot ei ni le aruncă în față. Fapt: ortodocșii nu acceptă și/sau nu tolerează cultele neoprotestante, ba chiar sunt destul de vocali cu asta. Și invers se întâmplă la fel. Ori o „coaliție” între ei, sub orice motiv, e complet nenaturală și are iz de campanie pentru atragere de partea „bună” a forței.)

Revenind la toleranță, la mine am constantat că e doar declarativă. Pentru că în realitate e greu de practicat. Citesc studii și articole cu duiumul despre toleranță, incluziune, argumentație și lipsa furiei în discuție. După ce le citesc, devin mai bună, mai blândă, mai caldă. Apoi ajung afară din bulă și aud oameni cum vorbesc despre coaliția vieții, despre cât de nasoli sunt ungurii (țiganii, secuii, homosexualii etc.); despre cum ne distrug ăștia nația și credința sau despre cum legea lui Dumnezeu (ăla bun și drept care omoară pe oricine se abate de la ce știi ce reguli impuse de oameni). Și atunci mă apucă furia, dar atât de tare încât îmi vine să țip cu argumentele, nu să le expun civilizat.

(Sunt credincioasă. Mă rog, atât cât de credincios poate să fie un om care nu merge la biserică. Am citit Biblia și Coranul; în general citesc tot ce ține de cultele religioase, pentru a înțelege mai bine oamenii din jurul meu. Dumnezeul pe care-l cunosc eu nu dă cu parul și nici nu pedepsește pe cineva doar pentru că e altfel. Până la urmă, toți suntem creația Lui, cu tot cu defectele și calitățile mai mult sau mai puțin vizibile.)

Fac exerciții de toleranță din spatele monitorului sau într-un grup de oameni cu aceleași valori ca ale mele și nu-s mândră de asta. Atunci când aș fi vrut să ies din mediul meu confortabil, am ales să stau deoparte. Mai încerc. Poate data viitoare-mi și iese.

Photo credit: Bikes And Books via VisualHunt / CC BY-NC-SA

Tweet