Bunica mirosea a paine calda

shutterstock_235284955 Avea maini moi, bunica. Brazdate de vremuri si munci, ai fi zis ca mainile ei ar fi trebuit sa aduca mangaieri putin aspre, macar acea asprime data de cutele adanci care-i brazdau palmele. Dar mainile ii erau intotdeauna moi, de parca inainte sa ma mangaie pe frunte si-ar fi turnat pe piele cel putin jumatate din tubul de lapte Doina pe care-l tinea pe etajera din baie, alaturi de spuma de ras a bunicului.

La bunica in bucatarie era intotdeauna cald si mirosea bine. Avea o soba mare in coltul opus intrarii si, pana sa ajung sa-mi bag nasul in oalele ce se odihneau inspre margine, ma tranteam pe fotoliul de langa aparatul radio si ciuleam urechea la teatru radiofonic; mi-era cald si bine si liniste.

Cand ma imbratisa bunica, imi ingropam nasul in hainele ei si nu-i mai dadeam drumul. Indiferent ce gatea, printre ce arome se invartea in bucatarie, hainele si pielea ei miroseau a paine proaspat scoasa din cuptor. O lasam sa ma smotoceasca pe par, sa ma pupe pe frunte, sa imi mangaie chipul. “Tu, copila, da’ frumos iti mai e parul. Aur.”, spunea cu un oftat, apoi se inviora rapid. “Vin’ sa-ti dau ceva sa mananci. Esti numa’ piele si os. Hai.” Si eu mancam orice-mi punea in farfurie, singurele dati cand mancam tot ce mi se dadea sa mananc. Ciorba de legume a zeilor, sarmale cu praf de stele, piure cu lapte magic sau prajitura cu mere fermecate.

Nu se plangea niciodata. Nici c-o doare spatele, nici c-o dor mainile, nici de picioare. De nimic. Singurele momente in care o simteam mai amarata era atunci cand se certa cu bunicu’ pe te miri ce subiect. Erau casatoriti de atata timp incat uitasera numaratoarea, iar viata langa el nu i-a fost usoara. Si-a crescut copiii (patru la numar) aproape singura, bunicul fiind ocupat sa ii prinda pe baietii rai din satele ardelenesti. Dar nu s-a plans nici de asta, l-a sustinut toata viata ei cu un devotament pe care nu i l-am inteles decat foarte tarziu.

Iubeam momentele in care ma puneam sa dorm in asternuturile ei. Miroseau a primavara si aveam cele mai frumoase vise, leganate de albul imaculat al bumbacului. Diminetile langa ea erau desprinse din povesti si inca sunt momente in care ma intreb daca am trait toate astea sau le-am visat. Mirosul de paine coapta care-mi staruie in cap ma face sa cred ca nu a fost doar vis.

Nu-mi amintesc cand am vazut-o ultima oara. Nu-mi amintesc care a fost ultima conversatie cu ea. Nu stiu cand am imbratisat-o pentru ultima data. Nu-mi mai amintesc nimic si sunt ani buni de cand incerc sa-mi amintesc ceva. Mi-am luat ramas bun abia atunci cand ea nu mai putea sa auda. Habar n-am daca i-am spus ca o iubesc. Daca stie cat o iubesc, daca stie cat mi-e de dor de mirosul ei de paine coapta.

Foto: Old Hands by Shutterstock (e foto cu licenta speciala, obtinuta in urma unui parteneriat cu ei)


2 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *