O altă față a prieteniei
|Există oameni în viața noastră cărora le-am fost alături când le-a fost mai rău. I-am susținut, mângâiat, împins de la spate, am luptat alături de ei în mocirla asta care se numește viață (și care nu e doar mocirlă, însă atunci când ești în ea nu te mai prea gândești la cum a fost când ți-a fost bine). Și, probabil, la fel ca mine, v-ați întrebat și de ce oamenii ăia au dispărut de lângă voi de îndată ce le-a fost bine.
E o întrebare chinuitoare asta. „Nu i-am fost îndeajuns de prieten? De ce acum, când îi e bine, nu mai suntem prieteni?” Unul din răspunsuri e că, în lumea în care imaginea e totul (iar încrederea în noi e constant subminată de ceea ce noi interpetăm a fi vieți perfecte pe internet), sunt puțini aceia care rămân lângă oamenii care i-au cunoscut în cel mai de jos moment al vieții lor.
Când un om e la pământ, prietenii sunt rari. Însă ăia care rămân să-l susțină o vor face pentru că văd calitatea umană și nimic altceva. Când un om e jos, e adevărat. Toate fricile, toată urâțenia, tot ce îl face profund uman și supus greșelii e materialul rău din care e compus și care nu va dispărea niciodată. Iar când cineva rămâne să sprijine un om căzut la pământ, o face complet necondiționat, știind că valorile și principiile celui lângă care stă sunt complet reale și foarte puternice.
Nu-i ușor să stai lângă un om de felul ăsta, pentru că frustrările lui se răsfrâng asupra ta. Îl va face să te jignească, să te acuze, să te invidieze pentru liniștea sufletului tău sau pentru locul profesional în care ești. E dificil să-i accepți angoasele și să-i oferi doar sentimentele cele mai bune. Dar o faci, pentru că e prietenul tău și îți pasă. Probabil și pentru că ești suficient de puternic încât să duci și o parte din povara lui.
Când oamenii care cad se ridică, o parte dintre ei pleacă de lângă noi pentru că nu mai suportă gândul de a sta în preajma cuiva în fața căruia nu mai poate să pozeze. Pentru unii dintre noi, imaginea contează prea mult pentru un self-esteem ridicat. Ba chiar e dependent. Și ce imagine poți avea în fața unui om care te știe când plângi și suferi că nu ești în locul în care crezi că meriți să fii?
Am avut câțiva prieteni așa. Oameni care, odată ce s-au ridicat, au dispărut. Oameni care s-au mai întors, din când în când, să-mi arate fericirea lor (mimată sau nu), dar care n-au putut poza în fața mea mai mult de o oră-două. Pentru că știu că de câte ori mă uit la ei îi văd așa cum sunt: oameni. Cu bune și, mai ales, cu cele mai rele. Le știu fiecare temere, fiecare gest făcut din frică, fiecare cuvânt rostit doar pentru poză. Le știu valorile și principiile, chiar dacă ulterior ele au fost ascunse bine, pentru că, uneori, a avea o viață mai bună în țara asta (profesional, mai ales), înseamnă și să faci multe compromisuri.
Cu toată fuga lor, nu-i urăsc. Nici măcar nu sunt supărată, n-am de ce. Îi înțeleg. Din umanitatea noastră face parte și nevoia ca ceilalți să ne vadă mai buni decât suntem, chiar dacă fiecare dintre noi știe adevărul despre sine. Și pentru că tot ceea ce am oferit a fost necondiționat, sper, pentru fiecare dintre ei, să-și găsească liniștea.
Photo on Visualhunt
Tweet
Părerea mea e ca self-esteem-ul e un produs al atitudinilor, principiilor pe care un om le are. Deci sunt niște repere internalizate si asta se întîmplă involuntar. Cand omul trăiește conform principiilor sale atunci self-esteem-ul sau e in regula. Însă cand omul procedează invers si simte o puternica disonanta cognitivă , atunci self-esteem-ul se prăbușește. Deci e o chestie foarte personală ca privitul in oglinda cand iti scoți coșurile.
Vreau sa zic ca imaginea pe care o afișează un om fata de societate e o masca ce poate sa influențeze self-esteem-ul doar negativ – asta pentru oameni cu valori umane înalte. Deci pentru un self-esteem ridicat imaginea ta trebuie sa conteze pentru tine in primul rând, apoi fata de ceilalți.
Irina, cam așa e, da. Însă, uneori, poți cădea în capcană, mai ales atunci când îți spui că ești bine profesional făcând lucruri care sunt împotriva valorilor tale (pe care vrei să le ascunzi mai ales de tine însuți). Asta e o construcție fragilă care-ți va da peste ochi când ți-e lumea mai dragă.
Sărbători fericite!!!
așa este, în România pentru a avea o carieră de succes trebuie să faci foarte compromisuri din păcate
Pai ai raspuns deja la intrebarea “De ce nu se intorc?” :). Adaug doar o comparatie cu situatia de aici. Americanii au gasit demult o “solutie” la problema ta – si anume polarizarea si segregarea societatii. Adica, daca de Sarbatori tu te duci in Austria la schi iar eu stau acasa si lucrez, e putin probabil ca “Drumurile noastre poate / Se vor intalni vreodata…” Asadar, cei care sunt “down” vor fi “down” in lumea lor iar cei care sunt “up” vor fi “up” in lumea lor. Iar daca cumva cei care sunt “down” vor ajunge sa fie “up”, nu se vor simti frustrati daca se intorc de unde au plecat pentru ca acolo unde se intorc toata lumea e in continuare “down”. Problem solved
Nu mă întreb de ce nu se întorc, n-aș vrea să se întoarcă. Să meargă în viețile lor, să fie liniștiți și fericiți