Dragă mama
verde
Dragă mama,
există locuri în lumea asta care-s magice. Știi și tu clișeul cu „loc liniștit, loc cu verdeață” (da, nu mă certa, știu că-i din Biblie și se citește la înmormântări, da` mulți nu știu asta). Uite, eu am fost într-un astfel de loc zilele trecute și de acolo îți scriu. Cu mintea încă mai sunt acolo, că de altfel atunci n-am deschis laptopul să-ți pot scrie scrisori pe blog.
Locul ăsta e întins și nu e doar o bucată, e făcut din mai multe bucăți de vise. Care, cum. Unele sunt visele celor ce-au construit cetăți ca să se apere și biserici ca să se roage pentru o viață mai bună. Altele sunt visele celor care fug de „prăjeala” intensă care ne chinuie tuturor viețile profesionale (pe care vieți profesionale nu le mai deosebim de alea personale). Uneori, sunt visele celor care au fugit și încă mai fug. Fiecare după suflet și staționare pe pământ.
Tu, mama, oare știi cum e să fugi și să cauți liniște la capătul fugii? Zgomotul ăla nul care-ți bubuie în urechi de te face să auzi o albină de la 20 de metri depărtare. Privitul în zarea cu verde-și-atât-de-intens că aproape îți zgârie retina. Mirosul de iarbă împletit cu zgomotul gheții din frapieră (că nici liniștea nu-i completă fără un vin rece alături). Lemnul care lucrează în continuu și pe care-l auzi trosnind ușor pe la încheieturile dintre bârne. Și sentimentul că e acel moment pe care vrei să-l îngheți în mintea ta pentru totdeauna.
Traseul bisericilor fortificate din Transilvania. Oricare dintre aceste biserici într-o zi de luni, când nu e picior de turist. Acolo ai să găsești uneori liniștea perfectă.
Cu drag,
a ta.
