Ce luăm cu noi și ce lăsăm în urmă

În seara de revelion, într-unul dintre puținele restaurante din Cracovia care aveau deschis și serveau meniu a-la-carte, am avut un moment în care m-am gândit serios la ce iau cu mine și ce las în urmă din 2017. A fost doar un exercițiu de grup, însă unul care m-a făcut să-mi reamintesc deopotrivă bine și rău dn ultimele 365 de zile.

Am luat cu mine așa: primul an în care am lucrat cu FITS; primul an în care am lucrat cu Electric Castle; l-am întâlnit pe Chick Corea; mi-am redescoperit un vechi prieten și am înțeles că unii oameni sunt acolo să te sprijine chiar dacă au trecut ani în care n-ați mai ținut legătura; în ciuda problemelor, legătura cu partenera mea de business a devenit și mai puternică; am înțeles că poți să iubești pe cineva fără să-l mai placi (dar că nu e bine să se întâmple asta, totuși); mi-am descoperit dorința de implicare civică.

E un exercițiu bun de conștientizare a pașilor mici pe care îi facem pentru noi și am decis să extind exercițiul pentru fiecare săptămână, poate vă inspir și pe voi să vă bucurați când vă amintiți despre ce-ați făcut voi bun în săptămâna care a trecut.

Așadar, iau cu mine de săptămâna trecuta: ședința cu colegele din agenție, în care am râs și am lucrat cu aceeași bucurie; discuțiile interminabile cu un om mișto care nu mă judecă (orice-aș zice); planificarea evenimentelor la care lucrez anul ăsta; Babylon Berlin (un serial superb, pe HBO GO); ieșirea de vineri seara, când am râs până n-am mai avut aer.

Și încă un gând care mă bântuie zilele astea: e ok să te mai plângi din când în când de problemele tale și să nu le mai compari cu ale altora. E ok să fii supărat, chiar dacă aparent sunt mulți alții care au probleme mai grave (sunt bolnavi, cu dizabilități, săraci sau bătuți de soartă cu nișt probleme mari de tot). Nu trebuie să ne simțim prost pentru că alții au senzația că n-avem de ce ne plânge, că au alții dureri adevărate. Toate durerile sunt adevărate pentru că sunt ale noastre și e normal să ne simțim abătuți de la ele.

Photo credit: martanoz – marta nogueira on VisualHunt / CC BY-NC

Tweet