Reset – blog pe vreme de pandemie

Noroc că-mi știe Chrome parola la blog. Ăsta e gândul cu care am intrat azi aici.

S-au schimbat atât de multe în-aproape-anul ăsta în care n-am mai trecut pe aici. Agonie. Extaz. Stai dreaptă, Olteo, o să fie bine. Muncește, mergi înainte. Fii fericită, ai de ce.

Apoi boli. Ba o răceală, ba o gripă, ba o bronșită. Apoi ceva mai serios, cu operație, biopsie, respiră, nu te gândi la rău, dar dacă? Gânduri de-a valma într-un an care părea că a început cum trebuie, chiar dacă au mai fost și niște hop-uri de sănătate.

În urmă cu două săptămâni, toată viața mea și a celor din jurul meu s-a schimbat radical. Totul s-a oprit. E ciudat, însă anul ăsta începuse într-o nebunie completă. Nu ajunsesem la jumătatea lui februarie și eu munceam deja undeva între 12 și 16 ore pe zi, lucru de neconceput până cu puțin timp în urmă. Apoi a venit pandemia care mi-a pus o frână atât de mare încât m-am julit pe toată partea stângă (cad pe stânga, de obicei), dar inerția m-a tras puțin și pe dreapta, de am ajuns să am câteva julituri și pe acolo. Ironic.

M-a forțat să mă opresc și să respir. Să îi văd pe cei de lângă mine și să le zâmbesc în timp ce îi încurajez să meargă mai departe. Am vorbit cu tata într-o zi timp de 15 minute la telefon despre cum îi gătește câinelui, despre lalele distruse ale maică-mii și despre câte vinete să pună anul ăsta în grădină. N-am vorbit în toată viața de care-mi aduc aminte timp de 15 minute cu tata fără să ne certăm.

Stau la cafele virtuale cu toți cunoscuții și necunoscuții, că uneori ajungi în grupuri în care nu știi pe toată lumea, să trăiască Zoom. Mai râdem în timp ce ne ștergem o lacrimă, că nu-i ușor să lucrezi în industria evenimentelor. Mai ales nu-i ușor să treci prin perioada asta fără să mai verși câte o lacrimă. Ajută să știi că ești vulnerabil, ajută și să știi că poți fi umărul (virtual) pe care altul poate plânge. It is what it is.

Nu-mi dă pace gândul că am început blogul ăsta în urmă cu 12 ani, când treceam printr-o depresie majoră și aveam nevoie de un loc de dat cu capul. Acum nu e cazul neapărat, sunt într-un loc bun, sunt calmă și conștientă de ceea ce pot face să-mi fie bine. Dar aici rămâne locul meu de dat cu capul, de trecut (prin) angoase, fericiri, tristeți, stări de tot felul. Poate o să încep un serial despre viața la festivaluri, poate o să rămână doar niște texte semiinteligibile, habar n-am. Dar putem să dăm cu capul împreună, oricum altceva n-avem de făcut, nu?

Că doar stăm în case. Toți.

Tweet