M-am speriat. De interneti.
Cand mi-am inceput blogul, nici prin gand nu-mi trecea ca voi scrie, la un moment dat, pentru atatia oameni. Ca oamenii isi vor dori sa ma cunoasca, ca articolele mele vor crea polemici, ca alti oameni vor vrea sa scriu despre ce fac ei. Cand am inceput sa ies in lume, ca blogger, om de online, ce vreti voi, nu m-am gandit ca renuntarea la un oarecare anonimat imi va aduce si foarte multe dezavantaje.
Cand am inceput sa folosesc retelele sociale, nu mi-am imaginat ca viata mea va fi expusa in asemenea hal. Ca toata lumea va sti ce fac, cand fac, cu cine fac si unde fac. Nu cred ca am acceptat prea constient sau, mai bine zis, nu mi-am asumat expunerea asta care a devenit foarte apasatoare.
Stau invisible pe messenger, de parca asta mi-ar oferi putina intimitate. N-am fost online pe Facebook decat maxim de doua ori de cand mi-am facut contul. Pana si TweetDeck-ul il inchid uneori, de parca cineva ar putea sa stie daca observ sau nu, din umbra, ciripelile celorlalti.
Relatia mea e urmarita indeaproape de unii. Ce facem, unde mergem, ce poze sunt cu noi, daca ne-am mai certat etc. Zic acum, ne certam cam de trei ori pe saptamana si ne despartim cam de trei ori pe zi, c-asa-i in tenis. Ma gandesc cu amuzament ca daca as vrea sa ies cu altcineva, sigur m-ar vedea cineva si s-ar duce naibii tot farmecul intalnirii secretoase. Da, si invers e mai mult decat valabil, ca incep sa-l inteleg si pe el cand zice ca sunt mult prea vizibila pentru a avea o relatie normala.
De ce m-am speriat? Pentru ca saptamana trecuta am intalnit un dude. Simpatic, am ras, am povestit, nimic iesit din comun. Joaca, flirt, cum vreti sa-i spuneti. Cand s-a dus fiecare la casa lui, mi-a cerut numarul de telefon. N-am vrut sa i-l dau, am ras si am spus: “Gaseste-ma”, convinsa fiind ca va dura ceva timp pana ne vom intalni din nou. Cateva ore mai tarziu, in casuta mea de e-mail se lafaia un text care suna asa: “Te-am gasit. Acum pe bune, credeai ca e atat de greu?”.
Da, ma sperie toate astea, desi am ajuns la un nivel la care castig din ceea ce acum un an practicam ca hobby. Dar orice plus atrage niste minusuri, ca doar nu poate fi totul perfect. Pentru ca Google is your friend atata timp cat te ajuta sa cauti informatii, dar cand e vorba de tine se transforma, uneori, in dusman. Dusmanul intimitatii pierdute.
Amu, sa vedem cum stau la capitolul asumare. Capul face, capul trage, ne adaptam si mergem mai departe. Pai nu?
PS: pana la sfarsitul anului o sa povestesc si despre avantaje. Ca doar nu-i dracul atat de negru 😀
Tweet
Nebu, nu le poţi avea pe toate
ştii tu – nici cu biiip, nici cu sufletul în rai! Ţi-ai fi dorit să fi anonimă dar să nu fi făcut lucrurile pe care le-ai făcut? Io zic că nu.
si asta e doar inceputul. cred ca va veni o vreme in care vom putea stii totul despre cel ce trece pe strada pe langa noi in 3 secunde (gen Poken).
da, auzisem pe twitter o domnisoara care povestea ca s-a intalnit cu cineva pe strada si cand a ajuns acasa avea deja un mesaj de la el pe messenger de genul: “buna, esti tare draguta..”
stalkeri….
zaineasca, asta-i mega creepy 😐
Apoi nici nu e greu sa dea cineva de tine, sa stii.
Cata vreme aici ai o adresa la contact si pe FB cealalta
Crina, nici macar nu stia sigur cum ma cheama. Asta a fost mai ciudat, eu eram convinsa ca nu stie cine sunt si cu ce ma ocup. Am stat de vorba fix 20 de minute.
*să fii (cum s-ar zice)!
idaho, draga, stiu ca tot ce am facut compenseaza cu mult latura asta mai ciudata a lucrurilor. dar no, am si io un of :))
io cred ca ti-a facut o poza si apoi a dat pattern recongnition pe google 😛
ioi, te, exista asa ceva? :))
@nebu : poate el te stia, altfel nu-mi explic. ar fi prea ciudat.
not yet! but soon! poate lucreaza la google si face experimente in directia asta. si atunci se pare ca i-a iesit 😛
Mie mi se pare ciudat ca ati stat de vorba 20 de minute. Adica tu esti “om de online”, normal ca te-a gasit repede online. E straniu ca ati avut contact verbal offline.
eu n-am nici cont de twitter, mi se pare prea stufos…nu stiu cum gasesti ceva pe acolo, si nici macar nu stiu cum sa gasesc bloggeri din orasul meu. Chiar te citesc de cam o saptamana si habar n-as avea cum sa te gasesc ( sau info despre tine.. )
@radu: Ai grija ce scrii; te iau astia pe sus si te duc la Social Media Summit. Iar dupa ce iesi de acolo nu vei mai vorbi/scrie romaneste.
Heitarul, cred ca ti-e greu sa traiesti tu cu tine. Cu tarie cred asta.
Gresit…de acord cu radu,,,,,nu am ,sper ca nu voi avea ever si nici nu simt vreodata nevoia de a avea cont twitter sau facebook sau etc..imi ajung skype si mass-ul desi astea au alt scop..comunicarea….Am un vad social exrtem de bogat in jurul meu, si in mod expres sotia si fetita mea carora de multe ori nu ma satur sa le dau timpul meu..le-as da si timpul care nu il am…..astfel de retele iti fura mult mai mult decat intimitatea…ne pot jefui si de moralitatea din noi
am ras cu lacrimi :))))….
Roscata, ma bucur, ca de aia am scris :))