Beethoven – geniul copil
Marturisesc ca nu pot asculta muzica lui Beethoven oricand, oriunde (spre deosebire de Strauss, de exemplu – tata sau fiu – a carui muzica ma binedispune intotdeauna), are o gravitate si o tristete in ea, incat ma pot trezi deprimata, fara sa stiu de unde mi se trage. Odata cu Obiceiurile Sanatoase, insa, am ajuns la Filarmonica mai des decat o facusem pana acum si, la primul concert de pian la care am fost, am avut ocazia sa ascult o bucata de Simfonie a 9-a de Beethoven, care m-a uns pe suflet.
Cu cativa ani in urma am vazut Immortal Beloved, filmul facut dupa viata lui Beethoven, care e aproape ca un mistery thriller, pentru ca ii aflam abia la sfarsit marele secret: care e marea lui iubire. E un film deosebit, cald si face putina lumina asupra tragismului din compunerile sale, aflam putin din tristetea pe care el a simtit-o de-a lungul unei vieti, intai din cauza nepasarii parintilor lui si apoi din cauza bolii care i-a distrus auzul.
Ieri m-am uitat la mai bine de jumatate din documentarul despre viata lui, facut dupa insemnarile si scrisorile lui sau ale celor care l-au cunoscut. E, mai degraba, un film, unul chiar bine facut si urmareste destul de aproape cam toate momentele importante ale vietii compozitorului: copilaria traumatizanta, in care compunea niste sonate extrem de complicate muzical, adolescenta petrecuta in casa unei familii care a incercat sa-i ofere dragostea de care a fost lipsit acasa, tineretea petrecuta la Viena, locul in care se indragosteste si studiaza sub obladuirea lui Haydn, maturitatea in care compune si compune si compune.
Stiindu-i povestea vietii atat de bine, mi-e mult mai usor sa-i ascult simfoniile si sonatele, fara sa ma mai intreb de ce am sentimentul acela de tristete inexplicabila. Beethoven, omul care a trait prin muzica lui chiar si dupa ce a surzit, este (cred eu) compozitorul care a pus in muzica absolut fiecare sentiment al lui dintr-o viata care numai lina nu a fost.
Si altfel ascult acum Sonata Lunii, ca stiu cand si pentru cine a fost compusa:
Tweet
Ce pofta mi-ai facut de a reasculta muz. clasica! Doar cand m-am reintors de la Viena acum cativa ani, mai avusesem o asa pofta incat vreo 10 zile tot clasica ascultam. Anu’ trecut mi-am luat asa treptat-treptat si colectia “Mari compozitori” aparuta cu Jurnalul National. Bine, puteam face rost de piese si din alta parte fara sa dau cumulat 520 de lei dar e altceva cand iei un produs licentiat+ca am eu un fix cu tipariturile si cu chestiile originale, ceea ce nu e rau, ci doar mai costisitor sa zicem
Frumoasa pasiune asta cu originalele
Foarte frumos articol! Bravos!
Cata maiestrie si cat talent. Oamenii astia aveau cred 30 de creiere in loc de unul. Incredibil. Noi ne bucuram daca putem interpreta chestiile astea, si exista oameni care le-au compus. Bun, cand zic ‘noi’, ma gandesc la pianisti, ca eu sunt zero barat 😀
Este in documentar o scena in care il arata pe nush ce pianist de la Paris care a compus o sonata pt pian. Dupa ce asta-si canta sonata, se pune Beethoven la pian sa o cante si el, dar o modifica. Si o modifica in asemenea hal incat nici macar autorul n-o mai recunoaste, iar Beethoven ii lasa pe toti cu gura cascata. Dupa ce a auzit-o doar o data, da? Absolut incredibil.
Adevaratul copil geniu este Mozart. Nu stiu foarte multe despre Beethoven, dar cred ca indiferent cate as afla, tot nu l-as putea pretui ca om si ca artist mai mult decat pe Mozart. Pe langa faptul ca si muzica celui din urma imi place mai tare.
Beethoven ramane (pentru toate timpurile) titanul clasicismului in muzica, http://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-6-clasicismul-muzical/