“I want to play with all my heart” – Nigel Kennedy la Timisoara

Cand am aflat ca Nigel Kennedy vine la Timisoara, aproape am sarit din scaun. Iar cand Norbert Tako, de la Plai, mi-a scris ca ar vrea sa ma invite la concert, sa-mi ofere acces in backstage si sa aranjeze un mini interviu cu Nigel Kennedy, am crezut ca visez. Si nu va mint deloc. Am numarat zilele pana la concert, am spus tututor ca vine Nigel, i-am indrumat sa-si ia bilete, am fost entuziasta pentru ca un muzician de talia lui va canta pentru noi, timisorenii. Si, impreuna cu quintetul lui, a facut spectacol adevarat (Piotr Wylezol – pian, Adam Kowalewski – chitara bas, Krzysztof Dziedzic – tobe şi Tomasz Grzegorski – saxofon).

Pentru cele 5 minute promise m-am pregatit doua zile. Sufleteste, ca, de altfel, stiam tot ce trebuia sa stiu despre viata lui, cariera, muzica si tot ce aparuse public. Sunt un fan adevarat si trebuia sa imi tin emotia in frau. Crezusem ca o sa vorbesc cu el inainte de concert, dar nu e cum se potriveste, e cum se nimereste si a trebuit sa astept pana dupa concert. Iar dupa concert, emotiile mele erau pana la cer, muzica lui, tot ceea ce a facut pe scena, bucuria cu care a cantat mi-au pus in gat un nod mare de tot.

Cum a fost intalnirea cu Nigel Kennedy, ce l-am intrebat, mai jos, in cel mai plin de emotii interviu pe care l-am luat vreodata.

Vad ca ai primit un tricou de-al lui Poli, tricoul oficial de anul trecut, din Liga Campionilor. Stii ceva despre ei?

Absolut nimic, dar imi place culoarea (rade si ma intreaba mai multe despre echipa; ii povestesc ca nu e prea bine, ca suntem aproape de desfiintare si se intristeaza). A, pai e rau asa, cred ca suporterii sunt foarte tristi. Eu as innebuni daca s-ar intampla asa ceva cu Aston Villa. Very, very sad, mate.

In seara asta ai purtat un tricou al celor de la Aston Villa si faci asta in multe concerte de-ale tale. Care e legatura dintre muzica si fotbal? Cum se imbina ele?

Fotbalul nu e despre jucatori, e despre multime, despre oamenii aia care merg pe stadion si canta impreuna: 50-60 de mii de oameni si o singura voce, asta e ceea ce leaga muzica de fotbal. Suporterii care canta sunt mai puternici decat mana lui Dumnezeu, pot sa faca minuni. Nu mai exista persoane, atunci cand cantam impreuna la un meci, ne transformam intr-un un singur om, uniti pentru victoria echipei, pentru ca tot ceea ce cantam sa se auda si sa se transmita mai departe.

Pe mine fotbalul ma linsteste, momentele in care sunt pe stadion sunt atat de puternice incat uit de tot ce e rau. Asta uneste pentru ca ii simt pe toti prietenii mei langa mine, asa cum simt publicul langa mine cand cant. E extraordinar si sa-ti spun ceva: poti sa schimbi nevasta, prietenii, casa, dar niciodata nu schimbi echipa de fotbal, e tradarea suprema.

Vii de la Budapesta, ai cantat la Timisoara, pleci la Cluj, apoi la Bucuresti. Dupa care pleci in turneu mondial, stiu ca ai si Brazilia pe lista. De unde ai atata energie?

Voi imi dati energie. Publicul acesta minunat din seara asta mi-a dat o stare de bine incredibila. Un public educat, care intelege muzica, nu doar o asculta. E minunat cum se schimba fluxul de energie de pe scena spre public si invers, sentimentele si emotiile pe care ni le transmitem unii altora. Traiesc prin oamenii care traiesc muzica si care inteleg tot ceea ce facem noi pe scena. Am niste colegi minunati, niste muzicieni de exceptie fara care n-as reusi sa fac lucrurile astea frumoase, n-as reusi sa creez fara ei. Dar, mai presus de toate, muzica imi da mie acea energie de care am nevoie sa fac toate lucrurile pe care le fac.

Ai spus de colegii tai din Nigel Kennedy Quintet. Sunt curioasa cum ai reusit sa strangi in jurul tau niste muzicieni care nu doar ca sunt exceptionali, insa aveti o legatura misterioasa, parca sunteti legati unul de celalalt, va intelegeti din priviri, e o armonie perfecta pe scena. Cum v-ati gasit?

I-am gasit pe toti intr-un jazz club din Cracovia. Toti venisera sa cante acolo, la un moment sau altul al vietii lor. I-am vazut, separat, de-a lungul a multor luni si imi spuneam: “I want to play that guy, and that guy, and that guy. I have to play with them!” (vreau sa cant cu tipul ala si cu ala si cu ala. Trebuie sa cant cu ei!) Si, uite, sunt deja 7 ani de cand cantam impreuna si ne cunoastem extraordinar de bine, sunt muzicieni talentati si creativi. Iar in plus, au o mare calitate: toti au fost de acord sa uite tot ce au invatat in Conservator si sa faca muzica asa cum o simt. Una e sa inveti muzica, alta e sa o faci, iar ei au inteles asta foarte bine, de aceea comunicam perfect si cand suntem pe scena si in afara ei.

Stiu ca prima ta dragoste a fost pianul, insa ai ajuns unul dintre cei mai mari violonisti ai lumii. Cum s-a intamplat asta?

(Rade) Cred ca nu-si mai aminteste nimeni, in afara de tine, ca eu am vrut sa fac pian. Cand am ajuns la scoala lui Yehudi Menuhin, eram convins ca o sa cant la pian, insa viata avea alte planuri cu mine. Eu nu imi permiteam sa imi platesc scoala si nici parintii mei nu aveau cum sa faca asta, asa ca a platit Yehudi pentru mine. Si pentru ca scoala trebuia sa scoata violonisti, mi-a pus vioara in brate. N-am crezut ca o sa imi placa atat de mult vioara, ca o sa ma faca sa vreau sa scot din ea toate sunetele posibile si am devenit dependent.

Am avut o iubita care, la un moment dat, care imi spunea: “te comporti ca un drogat cu muzica asta si cu vioara ta!” Am realizat ca are dreptate, insa e un drog care te tine tanar, face bine la suflet, la minte si la corp, te invaluie intr-o stare de bine care chiar iti face bine si nu te distruge, asa cum se intampla cu drogurile. Uita-te la Rubinstein, avea 90 de ani si canta cu o energie de parca ar fi avut 20 de ani.

De multe ori esti contestat de iubitorii muzicii clasice ca esti prea avangardist si de iubitorii de jazz ca nefiind destul de jazzman. Cu toate astea, canti intotdeauna in sali pline. E de ajuns sa canti din suflet si sa nu te declari ca apartinand unui gen muzical anume?

Eu n-am vrut niciodata sa cant ca un muzician clasic si nici ca un jazzman clasic, am vrut sa cant din inima. Am vrut ca oamenii sa stie ce e in sufletul meu, pentru ca tot sufletul meu se afla in muzica pe care o fac. Am vrut sa stie cum il aud eu pe Bach si cum l-am auzit eu cantand pe Enescu, in interiorul meu. Muzicienii pe care ii admir sunt originali si nu se agata de stilurile muzicale impuse de critici. E bine ca exista niste stiluri generale, dar e bine sa se stie ca exista doar ca si ghidare, nu impuse, pentru ca nu poti sa impui nimanui cum sa simta.

Eu as mai sta cu tine inca doua zile de vorba, dar ma opresc aici. Iti multumesc pentru concertul din seara asta si pentru tot ce ne-ai oferit noua, timisorenilor. Am vazut multa lume zambind la iesirea din Filarmonica.

Vezi? E exact asa cum ti-am spus. Mi-ai spus asta si mi-ai dat energie pentru drumul de maine. Sper sa revin la voi cat mai curand, a fost o deosebita placere sa cant aici. Si vorbesc serios, nu mi se intampla des sa revin pe scena pentru 3 bis-uri.

Am plecat de la intalnirea cu Nigel Kennedy plutind pe norisorul fericirii. Ma simt extrem de norocoasa ca l-am auzit cantand, ca am vorbit cu el, ca am aflat lucruri direct din sufletul lui. Si poate, intr-o buna zi, o sa le povestesc nepotilor despre cum mi-a sarutat mana cel mai mare violonist al lumii…

*sursa poza

Tweet