Vara deznadejdilor noastre

Stau de mai bine de jumatate de ora in fata unei foi goale, straduindu-ma sa scriu ceva inteligent. Sau macar interesant. Imi tot canta o melodie in fundal, imi simt pleoapele ca de plumb din cauza celei (deja) a treia nopti nedormite. In toate astea trei nopti am dormit, adunat, 8 ore. Ca o fi de la caldura, ca doar gandurile ma tin treaza, n-am idee. Pratic, nici nu ma intereseaza.

De vreo saptamana sunt foarte sensibila la tot felul de stiri. Saptamana trecuta, cand am citit ca Jurnalul National a pus pe aceeasi pagina si in aceeasi categorie detinutii politici si pe Adrian Nastase, am plans. Am plans pentru ca mi-am adus aminte de Memorialul de la Sighet, de felul in care am simtit toata istoria comunista pe umerii mei, ca si cand eu as fi putut sa fac ceva sa schimb asta, sa schimb soarta acelor oameni care au fost inchisi pentru ca au crezut in democratie.

Nu stiu cati romani au fost acolo, la Sighet, sa simta durerea care se scurge din peretii fostei inchisori comuniste. Nu stiu cati din cei care au fost au inteles cat rau au indurat oamenii aia, aruncati in beciuri pentru ca au avut nerusinarea sa se ridice impotriva sistemului. Dar va spun un lucru: chipurile oamenilor care au devenit o amintire pastrata pe niste pereti sunt cutremuratoare. Multi pereti, sute de chipuri, mii de ochi sfredelitori care iti patrund pana in suflet.

Alaturi de toti acesti oameni pe care Jurnalul i-a pus pe prima pagina, fosti prim ministri ai Romaniei, se lafaie cu groaznica nesimtire Adrian Nastase, un om care a furat din banii nostri cu mana infundata in desaga pan’ la umar. Si care, probabil, va fi gratiat odata cu demiterea presedintelui, o dorinta a romanilor care va fi exprimata la referendum-ul ce se va organiza peste putin timp. Eu nu va zic nimic, doar sa mergeti si sa votati orice credeti ca va fi bine pentru a ajunge la o oarecare normalitate in tara asta.

Si ca tot veni vorba de normalitatea pe care o tot cautam, dar care nu exista, se pare, azi dimineata am plans din nou, de data asta pentru Tamango, care si-a traiti ultimii ani lipit de pat, bolnav si groaznic de sarac. Moartea lui a venit firesc, dupa atatia ani de boala, dar familia nu are bani sa il inmormanteze, ceea ce mi se pare strigator la cer. Suntem o tara a rusinii pentru ca nu stim sa avem grija de oamenii care merita grija noastra, cu niste conducatori corupti pana la ultima celula din corp. Dar daca vreti sa ajutati familia lui Tamango, sa aiba bani de sicriu, cruce, un loc in cimitir si alte cele necesare, gasiti aici detalii.

Nu stiu cum am putea iesi din cercul asta vicios in care ne invartim de la Revolutie incoace. Nu stiu ce am putea sa facem fiecare dintre noi sa ne ridicam tara din mocirla si nici nu cred ca plecatul prin alte parti e o solutie. Pentru mine sigur nu e.

Dar azi sunt trista pentru toti oamenii care au murit facand ceva bun pentru ca Romania sa fie cunoscuta si altfel decat ca tara care creste hoti si lenesi.


8 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *