Romanii, afectiunea si sportul

Mie mi se pare ca romanii nu-s vreo natie afectuoasa. Nu se imbratiseaza cu foc cand se intalnesc, spatiul personal e mai mare, spun psihologii, decat la alte natii europene (undeva peste jumatate de metru), in timp ce americanii, de exemplu, cred ca s-ar multumi si cu 5-10 centimetri, atat sunt de entuziasti si afectuosi unii cu ceilalti. Uitandu-ma strict la mine si la familia mea, observ ca mama, tata si cu mine n-avem nicio treaba cu pupatul si imbratisatul, in timp ce sora-mea parca e de pe alt continent. Asta nu din cauza ca nu ne-am dori, cred, doar ca n-am crescut cu mentalitatea asta a aratatului afectiunii, in timp ce sora-mea, mai apropiata de perioada in care filmele americane si deschiderea spre lume au fost la indemana, a crescut vazand si valorile altor natiuni.

Ca suntem niste oameni reci se vede cel mai bine acum, la Jocurile Olimpice de la Londra. In toate concursurile de gimnastica pe care le-am zarit pana acum, am urmarit doua lucruri: exercitiile fetelor noastre si felul in care se manifesta antrenorii si colegele atunci cand una din ele isi termina exercitiul si revine la banca. Desigur, am urmarit acelasi lucru si la celelalte gimnaste din concurs.

Fetele noastre nu sunt imbratisate de antrenori. O singura data am vazut-o pe Mariana Bitang imbratisand-o pe Larisa Iordache, la concursul pe echipe, dupa ce si-a terminat exercitiul de la barna. Nici fetele nu se prea imbratiseaza intre ele. Cea care le incurajeaza cel mai mult e Catalina Ponor, insa, cand isi termina ea exercitiile, nu are cine s-o intampine, ca fiecare are alta treaba. Sunt convinsa ca asa au fost obisnuite, ca asta le e antrenamentul, ca ele nu simt o lipsa, insa e un peisaj interesant, mai ales ca in toate celelalte echipe (inclusiv in cea a Rusiei, oameni la fel de reci) antrenorii si colegele de pe banca isi incurajeaza afectiv gimnasta care revine de la exercitiu.

Stiu ca performanta nu se face cu pupicuri pe frunte, sunt constienta. Stiu ca Bellu si Bitang sunt renumiti pentru cat de duri antrenori sunt, iar rezultatele ne spun ca fac bine ce fac ei acolo. Insa cred ca o imbratisare, din cand in cand, n-are cum sa strice, ba chiar ar putea adauga un plus la capitolul incredere, pentru ca asa s-ar simti impreuna, o echipa. Mai ales ca acum, copiii care vin din urma, cresc cu alte valori decat acelea cu care am crescut noi si vad mai mult si mai des incurajarea asta pe care noi, romanii, inca o refuzam.

Daca ar fi sa ma gandesc cum as vrea eu sa multumesc echipei de gimnastica a Romaniei, cred ca asa as face-o: printr-o imbratisare stransa, cate una pentru fiecare fata care a dat totul pe podiumul de concurs. Asa ca le rog pe fetele de la Gerovital sa o faca pentru mine, atunci cand se vor intalni cu ele, iar pe Chinezu il rog sa strige cat poate de tare “Hai Romania!” atunci cand se va afla la Londra.

Tweet