Reintoarcerea filmului flacara

Filmele vechi, mute, alb-negru se numesc filme-flacara, din cauza ca ard prea repede atunci cand le dai foc. Iar asta e doar unul din lucrurile pe care le-am invatat aseara, dupa gala de premiere Comedy Cluj, urmarind un spectacol care m-a tintuit in scaunul de cinema cam doua ore si un pic. Fara sa am habar cum au trecut acele ore.

Nu stiu cu ce sa incep povestea povestii filmului. Au fost unele momente atat de emotionante incat n-ai fi zis ca suntem la un spectacol in care vedem cateva bucati de filme vechi, acompaniate cu muzica live, de pian fermecator.

Serge Bromberg, realizatorul, gazda si profesorul acestui spectacol, e restaurator. Adica e unul dintre acei oameni care isi petrec zile, saptamani, luni sau ani adunand bucati de filme, punandu-le impreuna si reconstruind, bucata cu bucata, munca unor oameni de film. Toate astea pentru a ne invata pe noi, spectatorii si iubitorii de film, cate ceva despre trecutul unei arte a carei realizare a evoluat fantastic in ultima suta de ani.

In timpul spectacolului ma gandeam ca anii aceia, in care cronicari, istorici, critici, arheologi etc. s-au straduit sa adune informatii despre trecutul omenirii, n-au folosit la nimic. Pentru ca inca nu avem habar sa ne ingrijim comorile, inca nu stim sa ne pastram in cutii valoarea. Sunt atatea filme pierdute, arse, uitate in dulapuri peste care a trecut apa, e atat de grea munca oamenilor ca Serge (ca n-o fi tocmai usor sa lipesti bucati de istorie) incat ne meritam soarta de specie mereu pe fuga, urmarind si comentand spoturi publicitare in timp ce infulecam fast food. In nici un caz nu meritam rezultatele muncii acestor oameni, daca n-am avut minimul de interes sa pastram intacti primii pasi in ale cinematografiei.

Am vazut aseara doua filme de-ale lui Georges Melies, un regizor francez fara de care filmul de azi n-ar fi aratat si nu s-ar fi dezvoltat asa cum a facut-o. Am fost unul dintre privilegiatii care au vazut primul si singurul lui film deocheat, un minut de pelicula in care o doamna face striptease si apoi intra la dus, spalandu-se cu carbune, pentru ca apa e transparenta si nu putea fi filmata la momentul respectiv.

Al doilea film al lui Melies prezentat aseara a fost “Le voyage dans la lune”, filmat in 1902 si restaurat timp de 12 ani. Serge Bromberg spunea la un moment dat: “fiecare cadru recuperat a fost o minune”. Coloana sonora a filmului restaurat a fost facuta de AIR, iar rezultatul e un film de 14 minute, care arata cat de vizionar a fost Melies, cu o muzica psihedelica ce se potriveste perfect muncii unui regizor uluitor de creativ.

Ceea ce am vazut aseara n-a fost neaparat un spectacol, ci o lectie de ciematografie predata pe repede inainte. L-am revazut pe Buster Keaton, am aflat ca filmele alb-negru se colorau manual, pentru un minut de film fiind necesare trei zile de colorat intens. Doua ore de informatii, vis, nostalgie si, de acum, un respect pe viata pentru munca acestor oameni care se straduiesc sa ne faca sa ne cunoastem trecutul.

A fost o gala de poveste, una pe care mi-o voi aminti pentru multa vreme. Pentru ca, dupa mai bine de trei ore de stat pe scaun intr-o sala de cinema, am iesit zambind, fericita ca am mai invatat ceva, ca am mai simtit o experienta frumoasa, ca mi-am mai pus in sertarul cu amintiri niste bucati dintr-un trecut ignorat de unii si readus la viata de altii.

Tweet