Iertare
Iertarea nu se gaseste la orice colt de gard. Vine de mana cu uitarea, iar memoria, bat-o vina, nu te lasa sa uiti. Iti amintesti cele mai tampite momente, cele mai grele, cele mai dureroase si nu stii cum sa ti le scoti din cap.
Suntem oameni si, de cele mai multe ori, gresim cu oamenii carora ar trebui sa le aratam iubirea noastra neconditionata. Acea iubire care nu tine cont nici de situatia materiala, nici de starea psihica, de tristeti, de fericiri, de confort. Ar fi minunat sa fim in stare sa zicem lucruri bune in aceeasi masura in care stim sa zicem lucruri (g)rele unor oameni de langa noi, care conteaza.
“Iarta si tu, macar cateva zile, e Craciunul.” De ce ar trebui sa functioneze treaba asta cu iertatul doar in preajma Craciunului? Sau a Pastelui? De ce nu spunem niciodata “iarta si tu, macar o zi, e a saptea miercuri din an”? De ce trebuie sa ne legam de sarbatori si ocazii ca sa fim mai buni. Sau de ce asteapta altii de la noi sa facem lucruri pe care nu le facem in zile normale, nelegate de sarbatori sau spirit crestin.
Cateodata, ne-iertarea nu e incapatanare. E, pur si simplu, o alta etapa a vietii. “Lucrurile se schimba, iar cand se intampla asta trebuie sa accepti schimbarea cu gratie.” Nu te astepti sa inteleaga cineva, nu cauti aprobarea nimanui, cauti doar linistea ta, aia pe care n-ai gasit-o niciodata. Chiar daca doare, undeva in suflet, insa durerea aia a fost acolo toata viata, laolalta cu indoiala si cu intrebarile.
“Nu exista motiv pentru care sa nu poti ierta. Nu e niciodata nimic atat de grav incat sa nu poti ierta.” Dar, cateodata, doar cateodata, motivul ala exista. E acolo, te macina si nu te lasa sa te uiti inapoi. Paradoxal, accepti ca iubesti, dar nu poti trece peste acel moment, unul singur, care a facut sa dea pe afara tot ce era strans intr-o viata.
“Sa nu ierti inseamna sa ramai singur.” Dupa care iti dai seama ca, de fapt, ai parte de multa iubire. Nu de aia pe care o doresti, dar sunt unele mai mici, care pot umple golul lasat de iubirea suprema. Ca sunt alte maini care te mangaie pe frunte, chiar daca nu e mangaierea plamadita din grija suprema. Inveti sa traiesti si asa, inca tanjind dupa ea, dar asumandu-ti alegerile pe care ar fi trebuit sa le faci cu atata timp in urma.
Timp in care ai tot iertat si ti s-a terminat iertarea.
Tweet
Am inteles acuma!
Oricum ti-as fi spus
Bizar cum se potrivesc lucrurile. Fix după ce am primit un telefon la 3 dimineaţa, cerându-mi-se o iertare pe care nu pot acorda acum, găsesc apoi link către textul acesta.
Până nu se mai aşterne măcar oleacă de praf pe memorie… mai greu.
Un pic de timp poate face bine. La mine nu mai functioneaza nici asta cu timpul
De obicei oamenii cer iertare în momentele grele sau în preajma sărbătorilor, în rest Dumnezeu cu mila.
Eu nu iert, pentru ca nu am ce sa iert. Am fost invatata sa fiu politicoasa pana si cu o individa care a facut tot ce a putut sa-mi nenoroceasca viata, si primii 5 ani chiar a reusit sa-i ‘aranjeze’. Si totusi ai mei m-au invatat sa fiu intelegatoare, sa nu tin ranchiuna si, daca stau fata in fata cu persoana in cauza, sa nu o scuip intre ochi, desi merita.
Daca am fost ‘dresata’ sa ma port corect chiar si cu asemenea persoane, nu au existat inca in viata mea oameni care sa-mi faca mai mult rau. Asa ca, daca am ceva de spus, o spun si gata. Nu urasc pe nimeni, nu ma las calcata pe cap, dar nici nu fac o intreaga telenovela din asta. Sunt oricand gata sa intorc un buna ziua si eventual chiar sa intreb ce mai faci.
Avem o viata prea scurta pentru a ne permite sa ne-o ocupam cu rahaturi. Ma inconjur de oameni care-mi sunt dragi si langa care ma simt bine, in rest am un salut gata pentru oricine. Si orice rahat mi s-a facut, am trecut peste, asa cum si altii au trecut peste greselile mele si nu au facut ditai epopeea din asta.
Deci, daca avem ce ierta, sa o facem si sa ne vedem de viata. Chiar energia aia negativa nu ne prisoseste.
Dojo, la mine e un pic mai mult decat atat