Osteni, ce va mana-n lupta?
Discutie de seara cu prietenii, relaxare maxima dupa un concert de jazz. De la subiecte concrete (ce-a mai facut ala, ce job si-a gasit aialalta, de astea) trecem la idei, principii, chestii abstracte si ne oprim la subiecte fierbinti: femeile care se ingrasa la (prea) putin timp dupa casatorie (sau relatie de lunga durata, tot aia-i) si barbatii care le toaca la cap din cauze necunoscute.
Acum, aia cu femeile care, odata luate, isi pierd interesul pentru ele insele, e un subiect lung si niciodata nu se ajunge la vreo concluzie. Asa-i specia, n-ai ce sa faci. Pe de alta parte, continua sa ma uimeasca mecanismul psihologic din cauza caruia un barbat ii spune mereu femeii de langa el ca e “grasa, proasta, urata, norocul tau ca te-am luat, altfel n-aveai nicio sansa”. Adica bine, inteleg, vrei sa te simti leu pe mosia ta, dar cui barbat ii place sa aiba langa el o femeie care se desconsidera pe zi ce trece?
Multor barbati, se pare, mai multi decat ne putem imagina.
Ati putea sa spuneti ca e proasta aia care sta langa unul ca asta. Corect, asa e. Pe de alta parte, nu toate femeile din lume au o vointa de fier si o incredere in fortele proprii atat de mari incat sa nu le pese de moluste care se dau barbati. Ca daca o femeie de asta ar ridica putin capul din pamant, ar vedea ca acest comportament al regelui din patul ei nu e altceva decat masca propriilor indoieli si a unei lipse a increderii de sine mai mari decat craterul de la Marele Canion.
Dar ce-i mana in lupta pe barbatii astia? Cu ce le creste lor stima de sine umbland dupa ei cu o muiere care nici “pis” nu mai zice fara sa ceara aprobarea lui? Sa fie sentimentul de stapan mai mare decat orice alta bucurie ca ar putea avea o femeie pentru care sa-l invidieze aialalti masculi?
Eu am fost una din femeile abuzate psihic (tadam! a fost, a trecut, e o usurare sa pot vorbi despre asta fara teama) de un barbat prea obsedat de confortul lui mental ca sa se mai gandeasca si la al meu. Marele meu noroc (daca pot sa-i zic asa) a fost ca eu eram constienta in fiecare moment de rautatile care mi se intamplau si intr-o zi, destul de repede, am fost suficient de puternica sa spun stop. Situatia mea a fost cea mai blanda dintre cele care exista, n-a fost nimic dramatic, a fost doar un santaj emotional facut cu maiestrie. Si a tinut, chiar daca eu cred despre mine ca-s desteapta si ca ma prind de niste lucruri. N-am fost nici desteapta, la acel moment, si in niciun caz nu m-am prins de efectele pe termen lung pe care le-ar putea avea santajul emotional.
Dar nu m-am prins niciodata de ce a fost el fericit asa. Ce era atat de misto ca, din fata vesela pe care o cunoscuse, ajunsesem o posaca si jumatate, obisnuita sa fie criticata pentru orice lucru pe care il facea. Culmea, in sufletul lui defect avea pentru mine o iubire foarte mare, dar n-o sa pot pricepe vreodata de ce n-a stiut sa o manifeste altfel.
Asa cum nu pricep deloc de ce fac barbatii asta cu minimizatul importantei femeii de langa ei. Unii, poate ca niciunul dintre voi, astia care cititi aceste randuri. O reduc la “treci, fa, la cratita, ca mie mi-i foame de la 5 si tu vii acasa de la munca la 7!” sau la “nu-ti mai lua rochia aia pe tine, nu vezi ce sunci ai?” Iar o femeie care sa se ridice si sa plece, pur si simplu, nu prea exista. Femeile cu adevarat puternice nu se lasa nici macar curtate de asemenea bombe psihologice.
Daca vreti sa discutam, va astept cu drag parerile. Nu uitati, va rog, ca nu vorbim despre “da, ba, da’ si femeile fac cate unele…” Vorbim doar despre motivatia barbatilor de a se purta in felul asta. Doar despre ce-i mana pe ei in lupta.
Tweet
Asta cu “esti grasa” cred ca vine de la faptul ca oamenii aia nu isi dau seama ca pe o femeie trebuiesa o incurajezi ca sa faca ceva (si eu uit chestia asta cateodata), nu trebuie sa o tratezi cum ar trebui sa te trateze altii pe tine. Spun asta pt ca in general unui barbat trebuie sa-I spui “nu cred ca poti face asta, nu esti in stare” ca sa-l motivezi.
Dar iti spun ceva…nu-I nimic mai “comic” sa vezi un barbat sub papuc ce nu poate scoate o vorba fara permisiune….si sunt atatia :))
Ca barbat nu imi pot explica in niciun fel motivatia barbatilor care se comporta asa cum ai descris tu foarte bine. Personal cred ca astfel de barbati au neaparata nevoie de consiliere psihologica.
Pe de alta parte, o posibila explicatie ar putea fi o ipotetica reminicenta a mentalitatii care s-a perpetuat pana acum 50, 60 de ani. Atunci se credea ca barbatul e miezul din dodoasca si femeia doar un accesoriu. Din pacate unii involueaza in loc sa evolueze.
Tudor, o femeie e sensibila (de cele mai multe ori). Barbatii romani (cred ca, in mare parte, doar la noi se intampla lucrurile astea) nu stiu sa treaca la alt nivel de constientizare a femeii de langa ei. Inca mai radem la bancul cu “e a treia masina de spalat pe care mi-o distruge calcarul”.
Dan, bunicii si chiar parintii nostri au trait asa. Probabil ca va mai trece mult timp pana sa introducem alte mentalitati in constientul colectiv.
Am si eu o prietena foarte buna care, din pacate, a ajuns sa se casatoreasca cu un barbat de genul. Si e frumoasa, si e desteapta, si-si da si ea seama ca nu e bine ce face omul ala cu ea. Si totusi, sta si suporta. Si ii face pe plac in toate, si cauta aprobarea lui in tot ce face, si se bucura ca un copil la cel mai mic semn de afectiune aruncat de el, asa, ca sa ii inchida gura. Si da, sunt convinsa ca, in felul lui, o iubeste. Tocmai asta face ca situatia sa imi para atat de greu de inteles. Cum dracu’ ajungi sa iti bati joc de persoana pe care o iubesti?
O fi si asta o manifestare a barbatiei prost inteleasa, io stiu ce sa zic? Poate ca prietena ta e fericita asa, chiar daca isi da seama ca nu e totul chiar asa cum ar trebui sa fie.
Macar de-ar fi fericita. Dar nu e. Se preface (de fapt, cred ca se minte) ca e cea mai fericita o perioada, pana cand nu mai poate, izbucneste, plange, imi marturiseste cat e de fapt de nefericita si cat ar vrea sau sa se schimbe totul, sau sa aiba curajul sa-l dea naibii si sa plece de langa el. Asta o tine pana cand el ii zice c-o iubeste si-i promite ca ‘de azi totul va fi altfel, o sa fim fericiti’. Si pe urma o ia de la capat.
O sa gaseasca ea curajul
zilele trecute am dat peste siteul asta si mi s-a rupt inima, la propriu. am stat jumate de noapte sa ma uit la poze, pentru a vedea genul de curaj la care unii doar viseaza. http://projectunbreakable.tumblr.com/
nici eu nu inteleg de ce barbatii se pot comporta asa. o fi, vorba ta, nevoia lor de a isi confirma ca pot controla macar ceva in viata lor daca rateaza restul. plus ca e probabil un cerc vicios de: “o iubesc, asa arat eu ca o iubesc” si “o sa ma ierte” si “nu e ca si cum as fi facut ceva groaznic” gen “n-am lovit-o”. si uneori ma intreb daca faptul ca sunt barbati, ca sunt crescuti sa fie pusi in cutia aia de ‘trebuie sa fiu puternic, barbatii nu-si arata sentimentele, sunt capul familiei’ si toate alea nu ii pun intr-o situatie in care la un moment nu mai stiu procesa ce simt si reactioneaza prin violenta.
si noi, femeile, iertam tot, pentru ca ii iubim pentru partile lor bune, si daca fac greseli mici nu zicem nimic, si pe urma ne bucuram de o fapta buna, si pe urma cand fac o greseala mai mare o iertam si pe aia, ca deh.. daca am putut sa le iertam pe alea mai mici, acum de ce sa nu putem? si uite asa creste toleranta noastra la comportamente abuzive.
eu, personal, inghit foarte greu genul asta de comportament. am trecut prin faza de pustoaica desteapta si intimidata de toti, la adolescenta care nu reusea sa spuna ce crede mai tot timpul, pana cand la un moment dat (plansa si satula de comportamentul unui individ care nici macar nu-mi era partener), am zis GATA. Pana la urma, imi doresc ca toti sa isi dea seama ca ei trag linia la cum se comporta altii cu ei, si ca nu trebuie sa inghita lucruri ce nu le plac. plus ca, zau si sincer, nimeni nu poate face asta in locul tau. si nu pot sa-mi imaginez ca e asa greu sa incerci sa fii un om bun, dar poate sunt ciudata.
aah, si sa stii ca si femeile mai reusesc sa aiba comportamente de astea abuzive emotional. it’s not a gender-based problem.
si scuzati commentul mai lung, dar am tot stat sa ma gandesc la tema asta de cand am citit postul.
Ioi, imi permit sa dau o parere nitel mai teoretica. Eu mi-am facut licenta pe violenta domestica, mai exact pe abuzul emotional in cuplu.
1. Exista teorii societale care se aplica aici (anume ca asta-i un pattern care se transmite, pentru ca inca traim intr-o societate patriarhala) si
2. teorii ce tin de individ si de dezvoltarea lui. Aici vorbim de educatia din familie: fie asa a vazut la tatal lui, fie el a fost abuzat si devine la randul sau abuzator pentru a preveni ca acest lucru sa se mai intample.
3. Mai sunt si teorii care au in centru puterea in cuplu. Prin faptul ca o persoana isi desconsidera partenerul si il domina, el capata putere. Iar sentimentul de putere obtinut prin acest comportament are mai multa semnificatie pentru el decat starea de bine a partenerului. Acest lucru inseamna, cum ai spus si tu, Oltea, fie ca el are mari deficiente pe partea de incredere in sine si nu poate avea un sentiment de putere personala decat micsorand-o pe-a altora, fie este narcisic si are incredere in el, insa puterea inseamna mult pentru el. Trebuie doar sa te gandesti ca orice comportament, chiar si nociv, fie pentru noi sau pentru altii, are avantaje.
Este o explicatie foarte simplificata si sintetizata, dar am vrut sa arunc in discutie si explicatii verificate si cercetate, nu numai obtinute din experienta zilnica :).