Osteni, ce va mana-n lupta?

Discutie de seara cu prietenii, relaxare maxima dupa un concert de jazz. De la subiecte concrete (ce-a mai facut ala, ce job si-a gasit aialalta, de astea) trecem la idei, principii, chestii abstracte si ne oprim la subiecte fierbinti: femeile care se ingrasa la (prea) putin timp dupa casatorie (sau relatie de lunga durata, tot aia-i) si barbatii care le toaca la cap din cauze necunoscute.

Acum, aia cu femeile care, odata luate, isi pierd interesul pentru ele insele, e un subiect lung si niciodata nu se ajunge la vreo concluzie. Asa-i specia, n-ai ce sa faci. Pe de alta parte, continua sa ma uimeasca mecanismul psihologic din cauza caruia un barbat ii spune mereu femeii de langa el ca e “grasa, proasta, urata, norocul tau ca te-am luat, altfel n-aveai nicio sansa”. Adica bine, inteleg, vrei sa te simti leu pe mosia ta, dar cui barbat ii place sa aiba langa el o femeie care se desconsidera pe zi ce trece?

Multor barbati, se pare, mai multi decat ne putem imagina.

Ati putea sa spuneti ca e proasta aia care sta langa unul ca asta. Corect, asa e. Pe de alta parte, nu toate femeile din lume au o vointa de fier si o incredere in fortele proprii atat de mari incat sa nu le pese de moluste care se dau barbati. Ca daca o femeie de asta ar ridica putin capul din pamant, ar vedea ca acest comportament al regelui din patul ei nu e altceva decat masca propriilor indoieli si a unei lipse a increderii de sine mai mari decat craterul de la Marele Canion.

Dar ce-i mana in lupta pe barbatii astia? Cu ce le creste lor stima de sine umbland dupa ei cu o muiere care nici “pis” nu mai zice fara sa ceara aprobarea lui? Sa fie sentimentul de stapan mai mare decat orice alta bucurie ca ar putea avea o femeie pentru care sa-l invidieze aialalti masculi?

Eu am fost una din femeile abuzate psihic (tadam! a fost, a trecut, e o usurare sa pot vorbi despre asta fara teama) de un barbat prea obsedat de confortul lui mental ca sa se mai gandeasca si la al meu. Marele meu noroc (daca pot sa-i zic asa) a fost ca eu eram constienta in fiecare moment de rautatile care mi se intamplau si intr-o zi, destul de repede, am fost suficient de puternica sa spun stop. Situatia mea a fost cea mai blanda dintre cele care exista, n-a fost nimic dramatic, a fost doar un santaj emotional facut cu maiestrie. Si a tinut, chiar daca eu cred despre mine ca-s desteapta si ca ma prind de niste lucruri. N-am fost nici desteapta, la acel moment, si in niciun caz nu m-am prins de efectele pe termen lung pe care le-ar putea avea santajul emotional.

Dar nu m-am prins niciodata de ce a fost el fericit asa. Ce era atat de misto ca, din fata vesela pe care o cunoscuse, ajunsesem o posaca si jumatate, obisnuita sa fie criticata pentru orice lucru pe care il facea. Culmea, in sufletul lui defect avea pentru mine o iubire foarte mare, dar n-o sa pot pricepe vreodata de ce n-a stiut sa o manifeste altfel.

Asa cum nu pricep deloc de ce fac barbatii asta cu minimizatul importantei femeii de langa ei. Unii, poate ca niciunul dintre voi, astia care cititi aceste randuri. O reduc la “treci, fa, la cratita, ca mie mi-i foame de la 5 si tu vii acasa de la munca la 7!” sau la “nu-ti mai lua rochia aia pe tine, nu vezi ce sunci ai?” Iar o femeie care sa se ridice si sa plece, pur si simplu, nu prea exista. Femeile cu adevarat puternice nu se lasa nici macar curtate de asemenea bombe psihologice.

Daca vreti sa discutam, va astept cu drag parerile. Nu uitati, va rog, ca nu vorbim despre “da, ba, da’ si femeile fac cate unele…” Vorbim doar despre motivatia barbatilor de a se purta in felul asta. Doar despre ce-i mana pe ei in lupta.


9 Comments

Add a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *