Amaraciunea

Amaraciunea e mai rea decat supararea. E sedimentarea supararii in straturi atat de adanci incat cu greu va mai putea fi extirpata. E acea stare care nu te mai lasa sa te bucuri de nimeni si de nimic, viata in sine devine un dusman greu de stavilit in dorinta de a face prapad pe unde trece.

Pentru mine, amaraciunea e o dovada a resemnarii, a renuntarii la lupta pentru ce-ti doresti sa faci sau sa fii. Un fel de purgatoriu al pesimistului, a celui care nu mai vede luminita de la capatul tunelului, dar nici nu-si manifesta acel pesimism pana la capat. E, daca vreti, o intensa cautare a raului, dar nu o cautare completa, ci una care se agata de singurul rest fad de speranta ascunsa intr-un colt de suflet.

Au fost momente in care am simtit ca sunt gata sa-i cad prada. Alegerile pe care le-am facut n-au fost intotdeauna cele mai inspirate, dar mi le-am asumat total si cu constiinta treaza. Am simtit ca greseala cea mai mare pe care o pot face e sa ma-ndoiesc de propriile alegeri si sa nu gasesc ceea ce e bun in fiecare chestie rea care mi s-a intamplat.

Am simtit ca nu imi mai e bine in orasul in care locuiam, in care am crescut si m-am format ca om. Nu a fost o problema, am plecat si am luat-o de la capat. A fost o perioada in care am simtit ca poate n-am facut cea mai buna alegere, dar am cautat ceva pozitiv de care sa ma agat. N-am reusit sa fac nici asta, asa ca resemnarea parea singura solutie. Pana cand m-am trezit intr-o dimineata si am realizat ca nu orasul era problema si nici eu, ci job-ul pe care il am.

S-a schimbat si job-ul, chiar de cateva ori pana sa ajung sa fac ceea ce imi place. Am fost intr-o continua cautare de liniste pana cand am reusit s-o gasesc, cu toate piedicile intalnite. Insa partea cea mai frumoasa e ca acum nu mai fac nimic ca sa pastrez linistea gasita. Doar ma las dusa de intamplari.

Am dat un sut in fund amaraciunii care ma ameninta si pe mine, la fel ca pe altii care se chinuie sa razbata in tara asta. O tara in care oamenii se lasa imbratisati de ganduri negre, fara sa fie constienti de puterea pe care o au in ei. Iar puterea asta n-o gasim pe bani grei, asteptand sa ne-o arate altii (cum ar fi acei mentorii care fac cursuri de dezvoltare personala – sarlatanie pe bani multi), ci de abilitatea de a-ti gasi zambetul atunci cand n-ai niciun motiv s-o faci. Iar asta nu te invata nimeni, e vorba doar de vointa ta, de dorinta ta de a schimba ceva.

Amaraciunea inraieste mult prea mult. Te face sa incepi sa-i urasti pe toti din jurul tau, sa nu-ti mai placa nimic, sa te consideri mai presus de toti si de toate. Mai mult de atat, te limiteaza in convingerile tale si te face sa afirmi sus si tare ca tot ceea ce spui devine un fel de axioma, de indata ce sunetele au parasit bolta palatina si au devenit cuvinte.

Sa traiesti intr-o societate inseamna sa-ti asumi alegerile. Nu cunosc vreun om cuprins de amaraciune care sa fi facut asta. Si care sa nu-i blameze pe toti pentru suferinta lui. Pe toti, in afara de el.

Tweet