A fost sau n-a fost?
Poate daca n-as fi avut o zi atat de proasta azi, n-as fi bagat de seama articolul asta al Simonei Catrina (o jurnalista foarte buna, de altfel, care scrie de multa vreme, cu mult timp ca eu sa ma gandesc macar ca as putea sa scriu un text cat de cat coerent). Poate daca as fi dormit mai mult in ultimele zile, n-as fi simtit fiori de spumele marii ridicandu-mi se pe ceafa, citind niste lucruri despre familii, relatii si conditia de amanta.
Sigur ca fiecare femeie face exact ceea ce doreste cu viata ei si nici n-as vrea sa fiu eu aceea care da prima cu piatra. Nu-s in pozitia asta. Dar ma supara, daca pot sa spun asa, nonsalanta cu care doamna mai sus mentionata spune: “Atunci, aveam un iubit care inca nu apucase sa ma scoata din sarite anuntand ca nu mai divorteaza, cum ne fusese vorba.”
In primul rand, cred ca nicio femeie care a inceput o relatie de acest fel, secreta, ascunsa, departe de ochii lumii, nu are voie sa se gandeasca la un viitor cu acel barbat. Indiferent de ceea ce ii spune barbatul. Ar trebui sa-si foloseasca chestia aia ce ii sta deasupra gatului si sa realizeze ca, oricat de intens ar simti fiorii nebuni ai unei iubiri furtunoase, n-o sa aduca niciodata in viata acelui barbat ceea ce-i ofera sotia: stabilitate, sprijin, trecut peste greutati, impartit primii pasi ai copilului etc. Sunt lucruri pe care nimeni si nimic nu le va scoate din viata lui, indiferent de ceea ce declara.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu condamn femeile cu astfel de asteptari. Pana la urma, suntem niste fiinte sensibile si cadem usor la niste vorbe, la niste sentimente, la niste mangaieri bine plasate. Dar de aici si pana la a incerca sa faci pe cineva sa lase o familie in urma (cu copii sau fara, nu asta e important) e cale lunga, anevoioasa si distrugatoare de suflete. Si n-am niciun fel de respect pentru acele femei care nu inteleg ca nu te poti juca cu niste juraminte.
Pot sa accept ca nu suntem monogami. Am spus-o si o s-o mai spun: omul, spre deosebire de pinguini si lebede, nu e monogam. Daca am fi monogami, n-am cauta atat pe cel sau cea care sa ne umple sufletele de bucurie timp indelungat. Unii au noroc si se gasesc de foarte tineri, altii asteapta mai mult. Dar atunci cand se intampla, suntem datori fata de noi (mai era si un filosof care ne-a numit “trestii ganditoare” – Pascal) sa nu ne lasam dominati de insticte, ci sa ne pastram echilibrul. Si, daca relatia aceea pe care o avem de atata vreme nu mai merge, abia astunci sa ne punem problema de trecut mai departe la altcineva. In niciun caz o traire in dualitate, care n-ar face bine nimanui.
Sunt de acord ca te poti indragosti fara drept de apel, fara sa mai tii cont de fapte, de alti oameni sau de familie. Se poate intampla sa intalnesti un om cu care ai o legatura atat de puternica incat nu mai conteaza niciun principiu, inimii nu-i poti porunci. Dar, chiar si atunci, respectul pe care il poti arata (lui, tie) e unul minim si tine de un bun simt pe care ar trebui sa-l purtam in noi cu totii.
Nu militez pentru a sta intr-o relatie care nu te mai face fericit. Eu n-am facut asta, nu vad de ce as cere asa ceva de la altii. Dar, ca sa revenim de unde am plecat, nu cred ca e cea mai buna idee sa-ti cladesti o relatie pe nefericirea altui om. Cred ca o femeie, daca s-ar afla in situatia descrisa la inceput, ar trebui sa invete sa lase acel barbat sa decida pentru el, nu pentru ea si relatia lor ascunsa. Cu alte cuvinte, never-ever-ever-ever sa nu lasi un barbat sa vina spre tine atunci cand tu ai fost motivul despartirii de cealalta. Nu e cum trebuie si, la un moment dat in viata asta, o sa ajunga sa se frustreze foarte tare si sa te considere vinovata de stiu eu ce traume mai are el prin creier. Va rog sa ma credeti pe cuvant. (cred ca si viceversa e valabila, desi la femei lucrurile stau putin altfel)
Cred ca m-am enervat mai tare din cauza concluziei articolului mentionat. Adica asta care se da la ea, al doilea, nu iubitul insurat cu alta, e porc pentru ca-si inseala nevasta. Iubitul ei nu face parte din aceeasi categorie pentru ca e iubitul ei si inca nu-i spusese ca n-o sa divorteze. Pai sa ne hotaram, doamna, a fost sau n-a fost? Ca azi-maine ne trezim ca Porumboiu nu mai exista doar pe terenul de fotbal.
M-am enervat si mai tare acum, cand am vazut ca acel articol are 2.000 de like-uri. Noh.
LE: copii, stiu ca-i pamflet. Dar si cand facem misto e cam bine sa nu incepem cu o idee si sa sfarsim cu a da in cap acelei idei. Adica sa ne hotaram putin.
Tweet
toanta asta nu e tot aia care scrisese o mizerie de articol cum ca cu tramvaiul merg doar saracii?
Ba da, tot ea.
Am citit articolul Simonei Catrina (ma delimitez de referiri laudative la adresa ei, ma delimitez si de cele tendentioase la adresa a ce a scris acolo) si am gasit pe undeva necesara o dialectica pe tema data; de vei consimti. Devreme ce subiectivismul asociat naturii proprii hormonale mi-ar fi imposibil sa-l fac tacut iar de-as face-o n-as sti ca ce mai vorbesc apoi, te rog, carevasazica, sa nu faci abstractie de testosteronul din ortografie iar eu ma oblig la androginitate (ha!).
Incertitudinea este o stare asumata. Nimeni, bunaoara nici autoarea articolului, nu traiesc in afara unui sistem de referinte. ca acest sistem este calibrat pe acelasi principii ca ale celor din jur, iertat sa-mi fie, dar d-aia suntem unici prin si pentru sine. Acest sistem de referinte rezida din insasi personalitatea individului asa ca deciziile luate folosindu-l ca unitate de masura nu-s nici pe departe impulsive si centrate in circumstantialitate ci mai degraba ecouri logice a unor deziderate deja formate. Suntem, nu?, masura faptelor noastre iar faptele noastre sunt simplificarea notionala a comportamentului care la randul sau deriva din atitudini ce au la baza personalitatea; deci nu de instinctualitate sufera femeile cu pricina.
Sex? Hmmm, greu de spus. Exceptand patologia deviantei de nimfomanie, putem postula ca sexul poate fi gasit si-n alte parti unde sa nu existe commitment-uri agravante pt. starea de fapt. Iar exceptand masculinitatea indesata in cine stie ce apoloniene corpuri si madulare multiplu, in inch-i, de 7, deie-le Domnu’ sanatate, casual sex e disponibil la o intindere de…mana. Deci de ce, chiar si-n pretul unor consecutive orgasme, ar accepta sharing-ul cu bunastiinta ca, o zi-doua mai tarziu, si cealalta va beneficia de acelasi tip de senzatii? In concluzie, dand la o parte femeile cu apetenta patologica pt. sex, o femeie definita ca “normala” va opta pt. o erectie ce-i este oferita ei si numai ei.
Si atunci? Care Dumnezeului este logica, admitand, dupa cele spuse, ca ar fi una?
Logica, mai precis, logicile sunt multiple.
Dominatia. Un recurs la memorie te va pune fata-n fata cu un barbat in ochii caruia nu stii ce vezi, in fata caruia, desi despartindu-va cativa centimetri, vrei sa fii simultan la campuri departare si-n aceeasi clipa unul si acelasi. In viata oricarei femei, ca un truism ordinar, a existat un asemenea barbat, aparent imposibil de descifrat, a carui cumul de vibratii din gene si sprancene si acei muschi radiari din jurul globului ocular si ochii insisi te amuteau. Abandoneaza-te senzatiei ce-ai trait-o atunci, cat de mica esti sau el cat de mare e?
Atractia fizica. Abject nu e gandul de a nu mai avea ganduri definite ca rationale cand simti tot vacarmul sexualitatii magnetizante in celalalt, abject e refuzul de a admite asta. Orice femeie, chiar si numai o data in viata, a fost trimful patosului asupra analiticului. Orice femeie a avut perceptia complementaritatii in celalalt si insingurarea in si prin sine. Este parte din conduita sociala ce-o deprinde cand isi capata constiinta propriei sexualitati si, desi reprimata de-o societate ce anatemizeaza dorinta notiunii de “tarfa”, nimeni si nimic nu-i pot lua dezideratul feminitatii ridicata la rang de amestec omogen intre puritate, delicatete, pasiune, extaz si geamatul asociat lor. Iar barbatul care se va gasi la jonctiunea acestora va deveni cel mai cronofag gand al ei de atunci inainte.
Combativitatea. Simplul fapt ca la nivel de gonade vorbim de foliculina nu inseamna numai pampoane si seductive eyelash. Pe fondul unor insatisfactii personale, pe fondul unei neplacute comparatii cu “cealalta” sau a unor porniri mai degraba din registru agresivitatii, competitivitatea devine un scop in sine. Cat de cerebrala sau ne- este o asemenea postura a mintii, asta ramane apanajul psihologilor sau psihoterapeutilor dar realitatea la care fac referire este una mai degraba contingenta decat singulara si fiecare am intalnit-o la un moment dat la semenii nostrii. De ce n-ar deveni un imbold atat de puternic care sa suprime vehementa umilintei de a astepta o finalitate ce nu se mai prolifereaza cand, promisiunea succesului devine un raspuns “curativ” la multe alte angoase?
Cam asta ar fi de zis. As mai gasi dar simplul fapt ca le-am scris si pe acestea nu-i garant ca le vei si citi.
Mi-a facut placere sa-mi dau cu parerea si eu, neintrebat as zice, dar asta nu ma exonereaza totusi de admiratia pt. felul in care scrii.
Zi frumoasa.